4 luni si trei sferturi minus cincizeci de zile

Catedrala unde este înmormîntat Papa Ioan Paul al II-lea 
Acuşi sunt două luni de cînd mă aflu în ţara lui Chopin, a lui Ioan Paul al II-lea, a credinţei, a frumuseţii, şi a antitezei puritate - suferinţă. Două luni în care am făcut cunoştinţă cu o altă cultură, una dinamică şi în acelaşi timp molcomă, cu mulţi, mulţi pitici, cu locul unde Al Doilea Război Mondial a început şi cu cel unde au avut loc primele revolte anticomuniste conduse de Lech Walesa, cu Oskar Schindler în propria fabrică, cu un centru religios puternic, cu o grandioasă Operă, dar şi cu liniştita mare Baltică. Am admirat la fiecare monument de comemorare a eroilor şi la fiecare clădire refăcută după bombardamentele din anii '40 cum au reuşit polonezii să renască din propria cenuşă. O pasăre Phoenix nordică i-aş spune.

Muzeul Frederic Chopin
Sunt două luni în care am învăţat să privesc lucrurile într-un alt mod, să mă minunez de stilul vestimentar specific - chiar dacă Varşovia intră şi ea în rîndul oraşelor cosmopolite, am învăţat să fac diferenţa dintre "turişti" şi oameni ai locului - să gătesc muuuuult, să fiu mai răbdătoare decît sunt, să deschid ochii dimineaţa la 7 jumătate în drum spre facultate fără nicio picătură de cofeină (cîteodată :D) în sînge şi să mă lupt în unele zile cu noul meu prieten temporar, Nimic. De ce spun asta? Păi aici nu ai voie să ai mai mult de 30 ECTS, adică cinci cursuri pe semestru (nici nu au în engleză prea multe), dar dacă vrei să înveţi mai mult nu îţi dau voie, ceea ce mi se pare "wow!". La "Cuza" mă puteam duce la cît cursuri aveam chef, numai timp să fi avut de ele. Oricum, timpul liber îl dedic diferitelor activităţi, cum ar fi: spectacole de operă, excursii, citit,  muzee, teatru şi unor alte două cursuri la care nu sunt înregistrată, dar la care profesorii au fost binevoitori să mă primească. Unul e de literatură poloneză şi celălalt de fotografie, dacă primul curs e în engleză, al doilea e într-o frumoasă limbă cu multe "sz"-uri, "rz"-uri şi alte litere puţin ciudate, adică e în poloneză. Nu pot să spun că nu înţeleg nimic, ideile principale le prind din zbor, deoarece între limba română şi cea poloneză sunt destule similarităţi şi aici mă refer la cuvinte, se scriu diferit, dar se citesc aproximativ la fel. În curînd acestor două cursuri facultative se va adăuga şi al treilea curs datorită unei frumoase poloneze cu ochi albaştri, Natalia, care m-a chemat să merg cu ea la "documentary photography", curs pe care s-a oferit să mi-l traducă, abia aştept! 

În ceea ce priveşte vremea, această mică mama Rusie  ca să-şi demonstreze că numele i se cuvine cu adevărat a primit chiar cu o lună mai devreme hainele de iarnă. Zăpada i-a venit fix pe corp în dimineaţa zilei de 27 octombrie, zi în care şi frigul, ba nu FRIGUL s-a făcut comod ca la el acasă. Acum ploaia asta mocănească şi vremea mohorîtă îmi aduc în minte ploile de pe vîrful munţilor, ploile descrise în cărţile lui Medeleanu în care Olguţa, Monica şi Dănuţ se lăfăiau. Cum ar zice Caragiale "Sunt vechi dom'le"!
Sunt veche într-o lume la fel de veche şi în acelaşi timp în continuă schimbare. 

Tandem cultural: Dan Lungu si Wrocław

Acum o săptămînă, mai exact pe 6 octombrie a.c., am avut o "escapadă" în aşa numitul oraş al piticilor şi al bisericilor gotice tocmai pentru a ajunge la Festivalul de Proză Scurtă "Opoviadania" desfăşurat la 400 de km distanţă de Varşovia, în fostul oraş nemţesc Wrocław. Interesul meu nu a fost acela de a asculta lecturi numai în limba poloneză şi de a descifra din zbor cîteva cuvinte şi nume poloneze, ci acela de a-l întîlni pe scriitorul Dan Lungu, singurul invitat român la acest festival ce s-a desfăşurat în perioada 2-6 octombrie.  Recunosc, atunci cînd i-am văzut numele în program dintr-odată dorul de casă, de Iaşi, de oamenii lui frumoşi, de Copou s-a făcut comod în sufletul meu. 

Wrocław (se citeşte "Vroţoav", nu ştiu cum din "l" a rezultat diftongul "oa", dar toate l-urile lipoveneşti, cum le numesc eu, se citesc "oa", iar "c"-ul a devenit "ţ") este un oraş situat în sud-vestul Poloniei mai puţin cunoscut decât Cracovia sau Gdańsk. La o primă căutare pe Google veţi găsi că este un centru universitar foarte puternic cu cinci universităţi foarte bune printre care şi cea mai veche universitate poloneză înfiinţată în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fiind cunoscut şi ca fosta capitala a Sileziei de Jos, Wrocław se poate lăuda cu titlul de "Veneţia Poloniei" datorită celor peste o sută de poduri construite peste rîul Odra, reprezentînd membranele dintre oraş şi insuliţele sale. În cel de-Al Doilea Război Mondial în urma “eliberării” Poloniei de către Stalin, populaţia germană din Wrocław a fost gonită în totalitate în Germania iar oraşul a fost dărîmat în proporţie de 70%. Pentru a-l reconstrui au fost aduşi polonezi din Belarus, Ucraina, Lituania şi nordul Poloniei, oameni care nu aveau nimic în comun unii cu alţii în afară de limbă şi care au fost forţaţi să-şi construiască singuri casele pe ruinele celor care au aparţinut populaţiei germane. Se spune că şi acum circulă printre ei gluma că cea mai des întîlnită întrebare în Wrocław este: ”Tu de unde eşti?”

Un tren, şapte ore şi zece minute, cinci staţii de Wrocław pînă  la "Wrocław Main Station", cinci ore pînă la festival, patru oameni induşi în eroare de atîtea staţii "Wrocław" ce au coborît mai devreme cu două staţii de cea principală. Dacă în Gdansk trenul a ajuns cu o oră mai devreme decît era scris pe bilet, umblînd la foc automat ca nişte curci chioare din compartiment în compartiment pentru a afla dacă e staţia corectă, în Wrocław nu ştiam unde să coborîm. :)) 

Pînă la începerea ultimei seri a festivalului am avut timp să ne dezmeticim, să vedem piticii oraşului, să vizităm cîteva biserici gotice, să mergem pe podul dragostei, un pod albastru plin de lacăte unul mai diferit ca altul, unde cupluri aflate într-un apogeu al fericirii lor îl "năvălesc" pentru a-şi confirma iubirea pe vecie. Tare mă tem că, mai tîrziu de-atîta dragoste, podul ăla se va îndoi şi îndrăgostiţii nu vor mai avea unde să-şi atîrne dragostea. :D Poate o să le treacă prin cap să-şi agaţe dragostea de crengile copacilor. Atunci chiar ar trebui ca WWF (World Wide Fund for Naturesă se sesizeze şi să bage bomfaiere în eliberarea naturii de atîta amor. :))

Odată cu lăsarea nopţii am reuşit să ne rătăcim şi să întîrziem la ultimele lecturi de la Teatrul Wspolczesny ale festivalului. Dacă în program scria că "Dana Lungu" (terminaţia Acuzativului în poloneză) îşi începe lectura la ora 18.00, aceasta de fapt a început la 19.40, înaintea sa fiind alţi scriitor polonezi. 



Într-un spaţiu precum Sala Teatru³ a Teatrului Naţional din Iaşi o multitudine de ochi tineri şi flămînzi erau aţintiţi spre scena iluminată doar de două becuri chioare şi de un videoproiector, nimic altceva. Ceea ce m-a bucurat a fost faptul că acei ochi flămînzi erau tineri, erau de vîrsta mea. Un lucru mai rar întîlnit la lecturile publice sau poate percepţia mea e greşită. După o introducere în limba poloneză, ce a ţinut două minute, scriitorul român îşi face apariţia în faţa celor două reflectoare difuze, salutînd publicul în română, poloneză şi franceză. Mă aşteptam să vorbească ori în engleză, ori să citească în poloneză de pe nişte foi (ţin să precizez că poloneza e extrem de grea s-o citeşti fluent, una scrie pe foaie, alta se citeşte), dar spre mirarea şi bucuria mea acesta a vorbit în limba română. Niciodată pînă acum nu mi s-a părut limba maternă atît de dragă, dulce şi melodioasă!

Capitolul al doilea din "Raiul găinilor"
Recunosc, nu am citit, dar toată povestea aparent ordinară, desfăşurată în perioada comunismului, m-a acaparat. Neapărat trebuie să fac rost de cartea asta! Revenind la lectură, mi-a plăcut enorm de mult că polonezii au înţeles glumele infiltrate printre rînduri, glume româneşti cu nea Nicu şi Leana lui supra docentă. Au ţinut pasul cu lectura scriitorului şi au rîs în hohote. În cele douăzeci de minute rezervate românului mi-am dat seama că e vorba despre acea "nostalgie" a comunismului povestită între mai mulţi vecini "Aici, în văzul tuturor, Colonelul îşi construieşte casa pe fosta groapă de gunoi iar oamenii şuşotesc pe la colţuri aşteaptând din clipă în clipă să se fisureze şi să cadă". Un anume Mitu povesteşte cum a fost primit în audienţă de Ceauşescu însuşi şi cum acesta l-a sfătuit să facă copii pentru dezvoltarea demografiei ţării, iar aici redau un fragment din discuţia sa cu tovarăşul Nicu, Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandant Suprem al Forţelor Armate şi cel mai iubit fiu al poporului":


“Bat eu la uşă, da’ nu termin de ciocănit, că şi aud: “Intră!”. Îmi iau căciula în mână, vorba vine, că n-aveam căciulă, apăs pe clanţă şi păşesc. Îmi bătea inima ca la piţigoi. Stătea la birou şi dădea cu zarul: “Dacă pică trei, mă duc azi în Zimbabwe, dacă nu, zic că-s bolnav. Şase! Gata, îs bolnav! Dacă pică trei, îs bolnav cu tensiunea, dacă nu, am un guturai. Trei! Am ghicit, îs bolnav cu tensiunea!” Eu nu scoteam un cuvinţel, deh!, să nu deranjez. “Ia zi, moldovene, cât pică?”, mă ia ca din oală. Eu chitic! “Hai mai repede, că n-am timp căcălău!” “Patru!, tovarăşe Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandant Suprem al Forţelor Armate şi cel mai iubit fiu al poporului”, zic eu la plesneală. I-a înflorit faţa ca trandafirul. “Ia să vedem! Patru! E-te-al nabii moldoveanul, ce baftă are! Ai o Dacie de la mine” Tare mă mânca limba să-l întreb ce se întâmpla dacă nu nimeream, dar n-am îndrăznit. “Da’ nu o Dacie nouă, ci de-un an. A pierdut-o Bobu la şeptic” “Mulţumesc!, tovarăşe Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandant Suprem al Forţelor Armate şi cel mai iubit fiu al poporului!” “Hai lasă izmenelile, cât suntem între noi poţi să-mi spui nea Nicu, ca toată lumea.” Mie, să nu-mi vină a crede. Băiat de chioşc, vă spun, păcat că l-au împuşcat ca pe un câine. Leana era scârba. [...] Mă uitam la el, stătea ca belferul în fotoliu şi freca punctele de pe zar cu unghia. ... Camera era mare, cu teveu color pe vremea aia şi cu perdele de Paşcani. “Da’ ia zi, moldovene, am auzit că lumea cam mârâie, tu ai lapte la copii? Am băgat-o pe mânecă! Cum naiba să-i spun că trebuie să te scoli la trei dimineaţa pentru o sticlă de lapte? Să stai la coadă până prinzi mucegai? “Păăii, cu regret trebuie să vă anunţ că eu n-am copii, tovarăşe Secretar General al Partidu…” “Stop! Nu-i bine, bă moldovene, că n-ai copii. Ce fel de sculer-matriţer eşti tu fără copii? Nu ţi-e ruşine un pic? N-am spus eu la nu ştiu care plenară ca să faceţi copii, numai să faceţi ceva?” “Mă iertaţi tovarăşe Secretar General…” “Te duci acasă şi faci copii, altfel îţi iau Dacia înapoi”[...] “Sau ai probleme cu pompiţa?” La primul moment nici nu ştiam ce vrea să spună dar m-am prins repede “Nu tovarăşe secretar general…” “Bă, dacă ai probleme cu pompiţa, să-mi spui! Te duc eu la un doctor, thailandez, fierbe ăla nişte buruieni de-ale lor şi-ţi dă să bei o zeamă, scârboasă la gust, cam ca uischiul, da’ după aia spui că eşti cu picamerul, nu alta! Spargi betoane!” [...] Zău, aşa mi-a zis. Mi-a plăcut de Ciuruitu’ la faza asta, băiat de comitet. Leana era scârba, vă spun eu.”


Stilul acesta jucăuş, sprinten, vioi al scriitorului pe care l-am întîlnit aici, în Polonia mi-a dat sentimentul că face parte dintr-o categorie privilegiată de autori ale căror cărţi le (re)citeşti pe nerăsuflate şi le dai mai departe, astfel încît ludicul să fie cuprins fără scăpare în braţe de fiecare cititor. Să fie o relaţie mutuală între sprinţarul Dan Lungu şi iscusitul Columb.