Umiliţi, obidiţi şi fără spirit civic...


Luni, 13 august 2012. 
Un şir mare la casa de bonuri, nu bonuri de masă sau de consum, ci bonuri de ordine. 

Ora 07.00, ochi umflaţi de somn, oboseala pasagerilor din microbuzul de şase adunată într-un trup firav, anemic şi infectat cu oftică. O frumoasă dimineaţă de toamnă în mijlocul verii. Atît.
Caşti ochii în faţa unei clădiri dreptunghiulare şi îngălbenite precum unghiile unui tutungist de intemperiile anilor ce-au trecut asupra ei. O construcţie enormă şi dezgustătoare în ochii unui puşti de cinci ani. 

descriere (despre holuri, panouri, parcul din faţa clădirii - am crescut cu Sadoveanu)

descriere (despre păreri, amintiri, feţe - am mai crescut şi cu Teodoreanu)

descriere (despre oameni, remuşcări, hidoşenii contemporane - adolescenţa mi-a fost conturată de Dostoievski şi Hugo)

De cînd am început să bat drumurile către minunatele noastre clădiri infectate în care-ţi găseşti mai degrabă  sfîrşitul decît vindecarea, i-am descoperit e mult spus, i-am găsit pe umiliţii şi obidiţii  lui Dostoievski în varianta românească a zilelor de azi. În faţa unei uşi albe c-un program de cinci ore, stăteau luni dimineaţă (în jur de ora opt) 14 obidiţi, aşteptîndu-şi cuminţi rîndul în funcţie de numărul de pe bon. Pe un scaun cu burete albastru lîngă geam o revăd pe mătuşa Maria, o bătrînică frumoasă, cu ochii mari şi migdalaţi. O ştiam de săptămîna trecută cînd am stat la uşa altui cabinet pentru alte analize. Atunci era îmbrăcată într-o rochie lungă de culoarea abanosului, strînsă în jurul brîului de-o cureluşă subţire şi elegantă. Pălăria dantelată şi mare îi dădea un aer misterios de Sfînta Vineri. Era imposibil să-i uiţi chipul voios! 
Sursa: https://www.facebook.com/tofanialifetimephotography
Acum sufletul îi plîngea sau suferinţa interioară se reflecta în exterior, dîndu-i acea mină tristă şi abătută. Ochii îi erau tulburi, iar pielea prinsese culoarea lumînării. M-a recunoscut, nu mă aşteptam să-mi zîmbească şi să mă întrebe ce fac acolo. La vîrsta ei memoria încă îi era prietenă. Vorbesc cu ea jumătate de oră şi plec să-mi mai rezolv unele treburi, avînd în vedere că mie nu mi-au dat bon de intrate pe motiv că nu mai erau şi eram ultima la rînd, adică a 15-a obidită.
Îi urez bătrînicii mele multă sănătate şi "sper ca atunci cînd mă voi întoarce dvs. să nu mai fiţi aici" şi plec cu ale mele gînduri, în ideea de a nu pierde timpul aşteptîndu-mi rîndul.

Ora 12.20
Nici nu urc bine scările si-o recunosc pe frumoasa mea Maria după aceeaşi pălărie care acum era îndreptată spre pămînt. Erau aproape patru ore de cînd o lăsasem acolo. M-am întristat s-o revăd la acelaşi rînd. Era a şaptea pe bonul de ordine, iar în cabinet abia intraseră obiditul cu numărul patru, atît de greu se mişca doctoriţa! Sau mai bine spus, asistenta în loc să grăbească munca mai mult încurca şi cu aere de doctor le dădea prioritate la consultaţii recomandărilor, acelora cu flori şi acelora care-i băgau în buzunar bani tocmai pentru a scăpa mai repede de supliciul aşteptării. Maria mea nu ripostase în niciun fel, doar constata că trebuie să mai aştepte. Acest bun simţ dus la extreme a făcut-o să tremure din senin şi să nu-şi mai simtă mîinile. 
Trece încă o oră, iar ei îî era la fel de rău. Merg pînă la magazin îi iau un covrig şi-o banană să mănînce, pentru că mai avea vreo oră de aşteptat. Abia intrase cel cu bonul numărul cinci. Cu o neruşinare nesimţită obidiţii aceluiaşi rînd îşi dădeau cu părerea, atît! Îi rog s-o lase să intre înaintea lor, trebuia doar să ia o reţetă nimic mai mult. "Şi nouă ne e foame şi aşteptăm de dimineaţă să intrăm, poate să mai aştepte", îmi spun. Insist. Strîmbînd din mutre acceptă pînă la urmă şi-şi cedează rîndul în favoarea bunicuţei. Aceasta iese din cabinet. Se simţea din ce în ce mai rău. O duc lîngă geam să ia aer. Inima o înţepa şi îi bătea din ce în ce mai tare. Nimeni nu schiţa niciun gest de ajutor, halal spirit civic!

Ora 14.00
Încercam s-o îmbărbătez spunîndu-i că o ajut să meargă acasă, numai să intru şi eu în afurisitul ăla de cabinet şi să las rezultatele unor analize. A îngînat că mă aşteaptă pe mine, numai să nu moară acolo. Îi rog pe cei rămaşi la rînd să îmi dea voie să intru înaintea lor doar să las hîrtia aia cu observaţiile unui consult. Ajunsă în cabinet îi spun doctoriţei că bătrîna care a fost la ea mai devreme se simte foarte rău, e galbenă ca ceara, iar buzele i se învineţiseră. "Las-o că astea-s stări generale la 81 de ani, o să-i fie rău tot timpul", răspunsul ăsta mi-a venit precum o nicovală în moalele capului. Atît de tare mă enervasem încît nu-mi mai stătea mintea la ale mele probleme, întrebări si reproşuri îmi alergau în faţa ochilor: "Cum adică s-o laşi să sufere tocmai din cauză că ai favorizat nişte recomandări? De ce nu i-ai dat reţeta de dimineaţă şi scăpai de ea şi ea de tine? În 10 minute îi prescriai pastilele şi-o lăsai să plece, idioato! Se vede că eşti plictisită de meseria asta! Stai acasă şi lasă un tînăr entuziast să se ocupe de pacienţi!"  
Ies trîntind uşa. Obidita mea frumoasă cu vocea stinsă îmi spune că moare. "Trebuie să prinzi suta, cum adică să mori. Tocmai aici să mori, nu meriţi aşa ceva!?", încercam s-o readuc în fire. Merg la Cardiologie şi rog o asistentă să vină să-i ia tensiunea. Stau după fundul ei vreo 20 de minute, nu prea vroia. Intrase în cabinet şi nu mai ieşea. Pînă la urmă vine. Avea tensiunea mărită, 17 cu 8. Mai stau cu ea, asistenta se duce şi-i aduce o pastilă ce-i mai scade din tensiune. Avea acum 14 cu 9. Îşi mai revenise puţin. 
O ajut să coboare scările, eram la primul etaj. O scot afară şi-o pun să mai stea pe bancă, sperînd că o se simtă mai bine. După jumătate de oră îi reapăruseră licăriri în priviri, buzele începeau să capete culoarea obişnuită, iar vocea se înzdrăveniseră. O urc în taxi. Spune ea unde trebuie să ajungem. După ce coborîm din maşină îmi zice că stă tocmai la al patrulea etaj şi că nu e lift, fiindcă e bloc cu patru niveluri. O ajut să urce scările şi-o las la uşă. Plec, dar nu înainte de a-i cere numărul de telefon pentru a o suna mai tîrziu să văd cum se simte. Era ora 3 jumătate după-amiază şi eram bucuroasă că am reuşit să fac o faptă bună. Poate e o banalitate pentru unii, însă pentru mine nu este un lucru obişnuit cu care mă întîlnesc lunar. Nepăsarea celor din jur m-a impresionat probabil mai mult decît datul lor cu părerea.

Şi totuşi...

Luni, 13 august 2012 
M-am simţit atît de dezamăgită de români şi de absenţa spiritului lor civic! Cum să progresăm cînd noi nu suntem în stare să ne ajutăm aproapele?
Putea fi oricine în locul bătrînei. Nu vreau să dau întîmplarea mea drept exemplu de "aşa da", vreau doar să se înţeleagă din asta că în locul ei putea fi mama/bunica oricui. 

Marţi, 14 august 2012
Opt dimineaţă. Schimbasem cabinetul, implicit aşteptam la un alt rînd. Stînd degeaba, am sunat-o pe frumoasa şi eleganta Marie să văd ce mai face. Era voioasă. În cele patru minute cît am vorbit la telefon, mai mult mi-a mulţumit pentru ajutorul oferit decît mi-a dat detalii despre starea ei, mi-a mai zis că merge să-şi ia pastilele de la farmacie nu înainte de a-mi spune că ştiu toţi vecinii ei de mine. 
După cîteva ore extenuată psihic şi fizic am plecat spre casă cu gîndul la ea.