Alexandrina. Interviu cu un copil-adult

Cu siguranta multe persoane s-au incantat in weekend-ul trecut (17-18 decembrie 2011) in Mojo Bar si in Dublin Pub cu vocea melodioasa a artistei basarabence, Alexandrina Hristov. Printre iscalituri pe bilete, fotografii si lumini care mai de care mai colorate, aceasta imi zambeste pe sub palaria veche de peste 100 de ani in care atasat avea un avion de aur. Ochelarii omniprezenti la concertele ei parca ii creaza o viziune tot mai larga asupra publicului si in acelasi timp o lume numai a ei, printre fluturi, pasari, avioane, flori de liliac, femei dietice si pijamale reci.

"Sunt eu o fire mai copilaroasa, nu m-am maturizat complet."

Foto: Gabriela Dobos

Giorgiana Astefanei: Esti impacata cu ceea ce ai, spui intr-un interviu, ce mai vrei sa faci in continuare in viata muzicala?

Alexandrina Hristov: Foarte multe am de facut. Am multe albume in minte, multe concerte, multe idei. Una dintre ele se va materializa in concertul-spectacol “Vis in vis” ce va avea loc la Teatrul de pe Lipscani cu o trupa de actori, Fantasmagoria se numeste, si-o sa fie altceva decat ceea ce am facut pana acum. Dupa aceea va fi si un turneu prin tara.

G.A.: Spui ca “Om de lut” este copilul tau unul frumos si gingas, rafinat si expresiv, dat fiind ca acesta are majoritatea calitatilor cum va fi urmatorul?

A.H.: Eu am mai multi copii. Toate tablourile mele sunt copii. Va fi la fel de iubit si la fel de gingas pentru ca asta simti. Va fi cu siguranta unul diferit.

G.A.: Semnificatia numelui tau releva o fire independenta, daca e sa dam putin timpul inapoi cam asa e, ti-ai lasat amprenta asupra tablourilor tatalui tau, te-ai casatorit devreme si ai fost o mama-studenta.

A.H.: Stiam ca Alexandrina e o specie de magnolia, dar semnificatia asta chiar ma reprezinta.

G.A.: Stiu ca mama ta s-a stins cand tu aveai 13 ani, care este cea mai frumoasa imagine pe care o ai cu ea?

A.H.: Mama era o femeie deosebit de frumoasa din toate punctele de vedere, era foarte calma, inteligenta. Avea mainile foarte frumoase, mainile miroseau a menta, ne facea placinte, mancare boiereasca in weekend si ne iubea foarte mult.

G.A.: Cat de fidela este copia mamei tale, pe numele de Alexandrina?

A.H.: Incerc sa fiu ca mama pentru mine intai si in mod automat pentru copilul meu.

G.A.: Spui ca doar in amintire se mai intoarce copilaria in tine...

A.H.: Sunt eu o fire mai copilaroasa, nu m-am maturizat complet. Sunt intre copil si adult si sper ca asa o sa raman.

G.A.: Decat sa stai cu alti copii, tu preferai sa stai in casa sa cosi papusi, sa canti in fata oglinzii, sa scrii si sa pictezi. Ce se reflecta in oglinda acum?

A.H.: Aveam o lume a mea atunci… Iubirea. Da, ea se reflecta.

G.A.: Care e desenele animat al copilariei tale?

A.H.: Vini Pu (n.r. Winnie the Pooh), am crescut pe filme rusesti, care erau si sunt pentru mine niste desene de referinta chiar si acum si in acelasi timp si pentru noile generatii.Valiusa (n.r. Valentina) le stie, trebuie sa stie ce stiu si eu.

"Mie nu-mi place sa semnez contracte. Eu fug de contracte!"

G.A.: Filmul Trois femmes de Moldavie a reprezentat rampa ta de lansare in muzica. Ti-a trecut prin minte ideea ca vei renunta la publicitate (n.r. realiza etichete de vinuri) pentru muzica?

A.H.: Nu niciodata. Paul (n.r. Paul Cuzuioc) pe vremuri era student la Regie la Viena si pentru facultate trebuia sa faca un documentar. Asa a avut ideea de a-l face in Moldova si m-a ales sa fiu una dintre protagoniste, deoarece eram in contrast cu celelalte doua personaje. Astfel, dupa ce au aparut trei melodii de-ale mele pe coloana sonora a acestuia, fiind apreciate am venit in Romania.

Foto: Gabriela Dobos

G.A.: Si totusi, ai mai bine de cinci ani de cand esti in Romania, sufletul tau insa, ramane in Basarabia.

A.H.: Sufletul meu e acolo unde merg, nu e nici in Basarabia, nici in Romania. Imi place in Romania ca am un public extraordinar care ma iubeste. In Republica Moldova am cantat doar de doua ori, asadar, publicul meu e aici, in Romania. O sa merg la un moment dat acolo, numai ca nu are cine sa se ocupe de organizarea unui concert, imi doresc sa cant si acolo, evident.

G.A.: De ce nu ai incheiat contracte sa ai propriul tau producator si ai inregistrat singura melodiile?

A.H.: Pentru ca e mai simplu asa. Eu cred in ceea ce simt si mie nu-mi place sa semnez contracte. Eu fug de contracte si niciodata nu stii ce subinteleg ele. Plus ca sunt o fire independenta, nu-mi vreau sa-mi impuna cineva cum sa cant, ce sa fac.

G.A.: La 20 de ani, ce ai gasit tu “printre flori”?

A.H.: Un copil. El mi-a dat un impuls ca sa scriu muzica astfel, am inceput sa scriu de la 20 de ani cand s-a nascut Valentina.

G.A.: In Mojo data trecuta cand ai fost alaturi de tine a cantat si o fetita, pe Valentina ai lua-o in concerte sa cante alaturi de tine?

A.H.: In functie si de alegerea ei. Daca o sa-si doreasca eu o astept cu bratele deschise. Eu i-am spus ca daca o sa invete bine la scoala de muzica si o sa fie buna in ceea ce face, face harpa si pian, o s-o iau in trupa cu onorariu (rade).

G.A.: Cum e Alexandrina acum?

A.H.: A cantat toata viata, dar nu credea c-o sa cante pe scena pentru public.

Interviu cu un corifeu al folkului romanesc, Mircea Vintila

Statura impunatoare de la prima vedere ii da un aer de maestru, iar dupa un schimb scurt de replici spiritul ludic iese la suprafata creionandu-se pe chipul sau. Amestecand meticulos zaharul in cafea, imi povesteste cum Pasarea Colibri a devenit mai iubita de catre public decat pasarea Phoenix. Mircea Vintila brambureste pe drumurile vietii fara regrete (poate doar disparitia Motului Florian Pittis), fiecare concert dandu-i senzatia ca i-ar aduce ani de tinerete. 

„Eram derbedeu, dadeam cu pana. Vroiam trupa”

Giorgiana Astefanei: Aveati 22 de ani cand ati cantat pentru prima data intr-un festival in 1971. Cum ati inceput acest drum? 

Mircea Vintila: Cand au aparut trupele mari ca Beatles sau Rolling Stones, fiecare vroia sa-si faca o formatie. Eu am inceput sa cant cu niste prieteni de-ai mei ca solist vocal. Problema mare a fost cea a instrumentelor. Intr-o duminica dupa amiaza, la radio era o emisiune prezentata de Cornel Chiriac, Metronom se numea, celebra pe vremea aia si l-a adus in discutie pe Bob Dylan care canta acompaniat numai de chitara si de muzicuta. Mi-am pus intrebarea atunci „eu de ce nu as putea aparea asa?”, pentru ca era mult mai convenabil dat fiind faptul ca statii nu aveam, microfoanele lipseau, iar de chitari numai noi stim cat de greu puteam face rost. Si am debutat in 1968 intr-un Cenaclu studentesc la Casa de Cultura din Bucuresti, „Atlantida” se numea si era condus de Radu Anton Roman. In festivalul din 1971, tot unul studentesc, am cantat la Clubul „303” al Politehnicii. (Rade) Noi ii spuneam „3 gaura 3”, eram studenti si iti dai seama ca trebuia sa inventam tot felul de cuvinte si de titulaturi din astea haioase, a fost primul festival studentesc de folk.

G.A.: V-a placut muzica de mic, ati studiat chiar si viola, insa ati urmat Institutul de Constructii. De ce nu v-ati urmat pasiunea?

M.V.: Asa se obisnuia pe atunci, cantaretii nu erau boschetari, erau oameni care faceau facultate. Nu eram pregatit pentru Conservator. Am dat la Institutul de Constructii in primul an si am vrut sa stau ca sa nu ma ia in armata si sa ma pregatesc sa intru la Conservator. In primul an am intrat la Instalatii, iar in al doilea an la Masini si Constructii, apoi au inceput spectacole si nu mai aveam timp sa ma pregatesc nici pentru facultate si nici pentru Conservator. Am terminat facultatea, insa nu mai avea nici un rost sa dau la Conservator.

G.A.:: Atunci, de unde ati furat meserie?

M.V.: Educatie muzicala am avut inclusiv din familie, nasul meu fiind violonist si dirijor intr-o orchestra de amatori. El m-a invatat sa cant la viola, am dat la scoala de muzica, dar pentru ca nu mai era loc la vioara am fost primit la viola si am terminat Scoala nr. 3 din Bucuresti. Tata mi-a facut cadou o chitara spaniola, nasul meu a inceput sa ma invete chitara clasica si sa ciupesc, insa eu eram derbedeu, dadeam cu pana. Vroiam trupa pentru ca abia aparusera la vremea aceea si era mare nebunie.

G.A.: Cum era privit folkul dupa Revolutie?

M.V.: A fost o perioada groaznica, au aparut posturile de televiziune si nu a mai avut treaba nimeni sa vina la spectacole. A tinut cam doi ani aceasta situatie, puteai lasa portile deschise la Polivalenta si tot nu venea nimeni la concerte.

 „Dar formatia Pasarea Colibri cand mai vine?”

G.A.: Dan Iliescu, solistul de la Timpuri noi spunea intr-un interviu ca „un gropar are nevoie de morti, un politist are nevoie de hoti, un doctor are nevoie de bolnavi, iar un artist are nevoie doar de inspiratie”, pentru dvs. cum vine aceasta?

M.V.: Este un dar de la Dumnezeu, e nevoie de o interpretare foarte buna, dar este vorba si de creatie. Pentru a putea ajunge la performanta trebuie sa muncesti enorm. Nu tine doar de modul in care privesti un copac si cum sunt frunzele sale si gata, vine inspiratia, nu e asa. Sunt anumite momente care te inspira, diverse situatii, dar vorbind de creatie sunt foarte multe lucruri care te pot inspira, insa ce iese din tine e foarte important. 

G.A.: Nu va plac antologiile muzicale pentru ca miros a final de cariera, totusi in 2005 la insistenta publicului ati scos „Opere si operete”. Bilanturi asupra carierei faceti?

M.V.: Eu imi doream un album nou, dar daca stai sa observi cu atentie peste tot in lume exista albume ce cuprind colectii. „Opere si operete” a avut un succes uimitor. Au trecut multi ani si era bine sa fie rearanjate si reorchestrate. In ceea ce priveste bilanturile - nu, nu fac, fiindca m-as lua cu mainile de cap. E bine sa mergi inainte, sa investesti atat in sunet, cat si in prezenta scenica si in spectacol, nu e suficienta o simpla cantare. Daca vrei sa prezinti un spectacol mare, trebuie sa te pregatesti.

G.A.: Ati fost peste 30 de ani alaturi de Florian Pittis pe scena, ce imagine va trece cu el prin minte atunci cand ii auziti/pronuntati numele?

M.V.: Imi amintesc momentul din 1974 cand el aflase ca "e unul care canta bine la cenaclu”. A venit dupa un concert la Liceul Sincai din Bucuresti impreuna cu Anda Calugareanu si Andrei Aldea si m-au vazut intr-un spectacol. Retin ca era imbracat in celebrii lui blugi si avea o ie. M-au ascultat si le-a placut teribil, astfel ca am ramas de atunci prieteni si am muncit impreuna 35 de ani.  

G.A.: Cum s-a format „Pasarea Colibri”?

M.V.: Era un spectacol de sarbatori la Ramnicu Valcea al formatiei Phoenix la care eram prezenti si eu, Florian Pittis si Mircea Baniciu. Publicul cunostea formatia Phoenix, insa nu auzisera de noi. Baniciu canta in ambele. Eu eram in recital cu Motu’ si incheia spectacolul Mircea Baniciu, iar formatia Phoenix canta cu alt vocal. Ca o gluma, am propus sa ii facem lui Baniciu formatia lui si asa au ajuns pe scena „Mircea Baniciu si formatia Pasarea Colibri”. Era mai intai Phoenix si apoi Colibri, o pasare mai mica. A fost un spectacol foarte bun, iar dupa terminarea lui au venit persoane din public si au intrebat cand mai vine formatia Pasarea Colibri. Usor, usor, dintr-o gluma a devenit o treaba serioasa care a durat noua ani de zile. 

G.A.: In afara de faptul ca regretati disparitia Motului Florian Pittis, ce mai regreta Mircea Vintila?

M.V.: Ii simti lipsa pentru ca te consultai cu el, era un baiat care stia atat de multe incat trebuia sa te consulti cu el. El iti raspundea imediat, nu exista sa nu-ti spuna ceva si totul era constructiv. In viata de zi cu zi nu am ce sa regret si nici sa-mi para rau.

G.A.: Ciocu - asa sunteti numit de prieteni. De unde a pornit denumirea asta?

M.V.: Asta era in perioada de copilarie, asa eram obisnuit. Cei de pe strada mi-au spusMirciocu si de aici a rezultat Ciocu. Multi imi spun „maestre”, dar nu-mi place, suna a distanta. „Domnule Corifeu” - asta imi place insa, suna si frumos si pretios, Andries (n.r. Alexandru Andries) imi spune asa si suna mai apropiat.  

„Americanii erau fascinati de vocea lui Pittis”

G.A.: Cum e folkul de azi, cel cantat de tineri?

M.V.: Ei se exprima, dar nu au nici un pic de forta. Canta foarte multi, insa nu e suficient sa canti doar la festivalurile de folk. Pe mine ma intereseaza cantaretul profesionist, l-ai pus la Sala Palatului pe afis, lumea a cumparat bilet si s-a umplut sala. Asta s-a intamplat cuPasarea Colibri. La spectacolul de 11 ani s-a pus afisul, a functionat internetul si sala a fost plina. Ne-am speriat si noi pentru ca stim este o perioada destul de dificila, iar biletele sunt foarte scumpe si cu toate aceste au venit familii intregi: sot, sotie si copii. Acesta este spectacolul profesionist, unul la care lumea isi doreste sa vina ca la un spectacol de teatru si sa cumpere bilet. Pe mine ma intereseaza foarte mult profesionalismul.

G.A.: In 2003 v-ati despartit de acest grup, insa anul trecut ati cantat alaturi de Mircea Baniciu la Sala Palatului melodii ale acestei formatii mari a folkului romanesc.

M.V.: Motu’ a spus „Daca suntem doi nu e Pasarea Colibri, dar daca sunt trei este” si probabil acolo sus el a fost foarte bucuros de ceea ce a iesit. Baniciu si-a facut un spectacol intitulat „Mircea Baniciu si prietenii”, am fost si eu si Leo Iorga si Gyuri Pascu. Eu i-am zis din start ca nu vin decat atunci cand stiu ca am compus o melodie noua pentru ca nu as fi vrut ca el sa cante „Esarfa in dar”, iar eu „Mielul”. Mai trebuia lucrat la momentul acela Florian Pittis, dar lumea a fost tare multumita si mai vroia.

G.A.: Cum era privita formatia de catre ochii strainului din SUA, de exemplu?

M.V.: Romanii de acolo stiau melodiile vers cu vers. Am cantat la Ambasada din Washington si au fost invitati si romani si straini. O chestie extraordinara a fost cand recita Pittis. Americanii stateau si se uitau, nu intelegeau nimic, dar erau uluiti. Si nici nu intrebau pe cineva ce spune, erau pur si simplu fascinati de vocea lui Pittis. Foarte interesant era cum il ascultau.  

G.A.: „Miruna” are o poveste foarte frumoasa si in acelasi timp trista, deoarece fata de care v-ati indragostit in studentie s-a stins din viata acum ceva vreme. Cum a fost faurita melodia?

M.V.: Sunt distante atat de mari intre cele doua melodii cu acest titlu. Miruna a aparut in perioada aia frumoasa a studentiei. „Un celebru si foarte bun coleg de facultate” era Andries, care a facut si el o melodie pentru fata asta pe care a cantat-o doar de doua ori. Eram derbedei. La un spectacol, mama ei ne-a spus ca "ne batem joc de fata ei pentru ca ea nu are niciodata pantalonii rupti la spate". Si dintr-o gluma frumoasa a iesit un cantec frumos. Au fost doar doua strofe la inceput. Dupa ce am cantat-o, ce dezastru a fost in sala aia! Miruna mi-a spus dupa spectacol ca avea impresia ca toata lumea se uita la ea. Era ingrozita, era disperata.

G.A.: Cat de brambura este viata lui Mircea Vintila?

M.V.: Azi sunt aici, maine sunt acolo. Bramburim pe drumurile vietii, ne intalnim, cantam, stam impreuna, vorbim. E brambura, e bine!

Interviul se gaseste si pe site-ul de cultura AltIasi.ro, dand click aici.

Fericire de cămin!

Iubesc starea de bine! Cine n-o iubește?! Ideea e că unii iubesc starea asta atunci cînd se uită la meci, cînd își cumpără o rochie nouă (încărcată de paiete), cînd tocurile întrec măsura, făcîndu-le să pară nişte „turnuri Eiffel” sau Big Ben, cînd au reușit să fenteze cu restanțele în sesiune, cînd se joacă NFS (ăsta ştiu că era pe „vremea mea”), cînd mănîncă nu ştiu de shaworma cu maionezăăă multăăă şi lista poate continua.

În pofida faptului că în ultima perioadă m-am alăturat bufniţelor şi liliecilor şi am ieşit doar o dată cu întunericul la „lumină”, am descoperit părţi ale universului ieşean pe care lumina zilei nu le poate scoate în evidenţă într-atît cum Luna le reflectă: bustul lui Horia din Parcul Gulliver; cele trei leagăne ce pe la miezul nopții ne duc mai „aproape de cer”; Teatrul Național de pe care acea pînză inestetică a fost dată jos; luminile ce colorează Uzina cu teatru; bulevardul Ștefan arată diferit noaptea, e mult mai liniștit și simpatic; afișele din pasaj cu Jiu Jitsu ne dau de furcă de fiecare dată cînd le vedem; mutrele maneliștilor de la capătul pasajului au prins de cîteva seri mustăți și ochelari, iar camerele de filmat ale Muzeului Unirii de pe Lăpușneanu înregistrează niște nebuni care se strîmbă de fiecare dată cînd le văd. 

Fugim pe trecerile de pietoni ale căror semafoare ne arată acel omuleț care mai are două secunde și aleargă mai ceva ca Haiducii lui Șapte Cai; suntem des claxonați pe stradă; filmele 3D la Mall par a avea mai mult farmec atunci cînd sticla de Cola e sub scaun, iar popcornul printre mîneci; cartofii prăjiți cu ton la conservă, ouă fierte și brînză topită au alt gust la 4 dimineața... știm că Cezariana ne iubește cînd trăncănim oalele și îi disturbăm visele cu Fuego!; începem să-i cunoaștem pe omuleții care suflă în pungile fără prenandez, să ne familiarizăm cu liniile de tramvai închise din dealul Copoului și să cîntăm la ora „doi” (cum spune un prieten de-al meu bihorean) în foișorul de la Agronomie zdrăngănind o chitară. Și totuși prietenul nostru pe nume Peppfer e omniprezent. :-D 

Mai sunt cîteva zile pînă la concertele pline de „har” ale lui Fuego și în sfîrșit scăpăm de calendarele handmade ale colegei de cameră, Cezariana! Fericirea noastră va fi astfel deplină! Uraaaaaaaaaaa! 

Interviu cu Emeric Imre, "nebunul de alb"

Punctual de felul sau, Emeric Imre si-a facut aparitia in seara zilei de 9 decembrie in Clubul Presei, la ora stabilita pe afisul atarnat deasupra barului. Organizatorii il caracterizeaza ca fiind "tonic si ludic", ceea ce se poate confirma chiar din primele minute ale concertului. Trasaturi ale unui amalgam de natii vibreaza in sangele sau, se mandreste ca latura muzicala e mostenita de la tigani, vede fericirea in lucruri marunte si nu alearga dupa himere. Ii place frumosul, astfel incat atunci cand compune vrea sa-l vada in "niste ochi frumosi", de cele mai multe ori cautand inspiratia in lucruri banale, de la scamele de pe covor la susurul apei primavara.

"Am avut ghinionul ca dupa debut sa plec in armata"

Giorgiana Astefanei: Ai facut primii pasi in viata muzicala prin intermediul arcusului, creionandu-i intr-un final cu pana chitarii, de ce nu ai facut un tandem intre cele doua instrumente muzicale?

Emeric Imre: Mi-e foarte dor de vioara, este un instrument foarte greu, am studiat-o pana in clasa a VI-a si pe urma am renuntat. Mi-a placut foarte mult vioara, acum regret ca nu mai fac. Incet mi-am dat seama cat de colosal este acest instrument simplu in aparenta, dar extraordinar ca transmisie, rezonanta si timp. Mai cant la vioara din cand in cand, dar nu in public. Este un instrument asupra caruia nu poti fi stapan daca nu exersezi zilnic.

G.A.: Cum a reactionat tatal tau cand a aflat ca vrei sa continui sa canti la chitara, deoarece stiu ca ti-a interzis sa te atingi de ea.

E.I.: A fost cam greu pentru el, au fost vreo doua zile tensionate. M-a certat, dar pana la urma a acceptat. Mai tarziu cand a inceput sa ma vada in spectacole, la televizor sau la radio incet-incet si-a dat seama ca totusi n-am parasit prea mult domeniul.

G.A.: “Sa-mi dati un semn prin telegraf” asa se numea piesa cu care ai debutat in fata a 20.000 de oameni in Clujul anului 1984, care a fost semnul pe care ti l-a adus telegraful?

E.I.: Da, asa public avea povestea asta care se chema folk atunci in cadrul Cenaclului “Flacara”. Am avut ghinionul ca dupa debut sa plec in armata si cand m-am intors din armata cenaclul era desfiintat.

G.A.: Ce sentimente te incearca atunci cand esti pe scena in fata atator oameni?

E.I.: Nu stiu daca pot sa le explic, dar atunci ma simt puternic, mai ales cand vad ca cei din fata mea imi sunt prieteni. Atunci chiar iti dai seama ca, cu putin efort, poti schimba lumea in bine.

"Daca esti un om normal si nu alergi dupa himere poti vedea cu putina limpezime la fiecare pas in lucruri marunte o mare fericire"

G.A.: Povesteste-ne putin cum a ajuns Emeric Imre un folkist atat de indragit.

E.I.: E un amalgam in primul rand destin, apoi si de perseverenta. Nu sunt un foarte mare adept al partii tehnice, dar cred ca un rol extraordinar l-a jucat Internetul si indiscutabilAdrian Paunescu, pentru ca el a fost primul om care mi-a facut cunostinta cu publicul din tara si incet incet samburele acesta a dat roade.

G.A.: Ai fost foarte atasat de Cenaclul “Flacara”, nu ai incercat sa ii prelungesti “viata”?

E.I.: Pai noi toti cei care am fost in Cenaclu, prin tot ceea ce facem individual de fapt, tinem in viata ceea ce a fost cenaclul.

G.A.: Esti pionul principal sau mai bine spus esti “nebunul de alb” din trupa Emeric Set, care sunt planurile de viitor ale acesteia?

E.I.: Sa lansam albumul care va fi gata in ianuarie, sper. Mai avem putine retusuri si coperta. Vom avea un turneu de promovare. Important e sa ajunga la acea lume care ne vrea.

G.A.: Dinu Olarasu spune intr-o melodie “n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit", ce te face pe tine fericit si de ce anume ai nevoie pentru a fi in aceasta stare?

E.I.: Este un gand minunat al lui Dinu si o realitate iminenta. Asa e, daca esti un om normal si nu alergi dupa himere poti vedea cu putina limpezime la fiecare pas in lucruri marunte o mare fericire. Eu nu as putea spune ce ma face fericit in totalitate. Niciodata n-o sa fiu fericit pe deplin, pentru ca trebuie sa fii lipsit de bun simt. Ii multumesc lui Dumnezeu ca peste tot sunt asteptat si traiesc din asta, dar am o mare latura asa de tristete ca nu e toata lumea fericita. E o tristete care nu are antidot.

G.A.: Zambetul pe care-l expui publicului e un fel de perdea peste tristetea interioara.

E.I.: Da, eu chiar sunt fericit cand vad oameni, am foarte multi prieteni si sunt un om care in cea mai mare parte e inca copil si imi place, asa ma simt ok.

"Imi place sa ma uit in niste ochi frumosi si de multe ori ma uit la o scama pe covor"

G.A.: Ce temeri ascunde “nebunul de alb”?

E.I.: Intotdeauna o temere vizavi de regina, sa fie intelingenta, senzuala, tandra si asa cum trebuie sa fie o femeie care sa faca viata celor din jur frumoasa. In viata de zi cu zi port grija celor dragi, sa nu se-ntample ceva cu ei.

G.A.: In tine vibreaza un sange al nationalitatilor, de care simti ca apartii mai mult?

E.I.: Nu stiu sincer, cel mai mult de partea tiganeasca, i-am mostenit temperamentul si melodicitatea, dar ma simt foarte apropiat si de partea romana, si de cea maghiara. Nu am nicio inclinare a balantei inspre o natie. Eu cred ca daca te nasti cu bun simt si cu inteligenta, poti spune ca apartii unei rase sanatoase. Nu exista natie care sa fie mai presus de alta. Poti gasi chestii colosale si la talibani in munti, la morosenii nostri, la incasi, la indieni, peste tot poti gasi un fulger care sa lumineze viata.

G.A.: Stiu ca Adrian Paunescu se ciocnea mai tot timpul cu actul creator, in ce moment iti vine tie inspiratia?

E.I.: Sunt stari pe care nu mi le pot explica. Normal ca totul se intampla sub influenta starii in care esti, probabil ca multe piese le-am compus atunci cand eram trist sau alte ori cand ma bucuram ca vad ca se schimba culoarea cerului. Alta data e suficient sa asculti cum curge primavara apa. Desi sunt un tip optimist, am compus in majoritatea cazurilor atunci cand eram suparat.

G.A.: Ce tabieturi ai atunci cand compui?

E.I.: Imi place sa ma uit in niste ochi frumosi si de multe ori ma uit la o scama pe covor si in scama aia vad tot felul de chestii.

G.A.: In “Cantec pentru Aurora”, fosta ta sotie, spui ca “s-a ruginit timpul, oglinda si ceasul”.

E.I.: Timpul e ca un puls care bate in ceas si cateodata cand te uiti ca trece, automat te gandesti la rugina. Oglinda? Pentru ca am vazut ca sunt si oglinzi ruginite, e si o chestie figurata aici.

G.A.: Totusi au trecut 15 ani de cand nu ai mai interpretat melodia aceasta, de ce in seara asta ai readus-o in repertoriu?

E.I.: De obicei in locurile in care merg mai des, vreau sa nu plictisesc lumea, avand atatea piese compuse, am diversificat putin repertoriul. Am avut surpriza placuta la Bacau ca in timpul concertului nu s-a auzit niciun clinchet de pahar. Lumea era ca la teatru. In seara asta s-a vorbit destul de putin si asta e bine, fiindca in cluburi de obicei se face galagie. Paunescu, in timpul spectacolelor cand se-ntampla cate o chestie de genul acesta, avea anumite replici foarte gustate de public. De exemplu, i-a spus unuia “esti o rama inapoi in undita” sau“domnu’ cu barba, esti un loc gol”.


Interviu aparut si pe site-ul AltIasi, ce poate fi accesat la urmatoarea adresa: http://altiasi.ro/muzica/interviu-cu-nebunul-de-alb