Microcosmosul socialismului real

Te-ai gîndit vreodată care a fost soarta bunicilor tăi? Ai auzit povești despre greutățile pe care le-au înduratcei ale căror cămin le-a fost strămutat? Elena Spijavca este eroina care a rezistat durerilor fizice și a dus lupte anevoioase cu interiorul pentru a-l convinge să facă față regimului de dragul celor doi copii. O simplă muncitoare a pămîntului Banatului s-a aflat pe lista „neagră” a strămutărilor forțate în Bărăgan. A fost cocoșul din casă: a raționalizat mîncarea, și-a construit din temelii locuința, a luat deciziile importante și a strîns într-o șosetă banii, precum o Mara postbelică.

„Munci și zile în Bărăgan”, un jurnal în care credința pentru Dumnezeu mustește din fiecare bucată de pămînt, din fiecare chirpic făcut, iar lupta continuă cu hotărîrile regimului comunist, cu foamea permanentă, cu iarna și cu ploile ce îi stagnau construcția casei i-au dat de furcă. Au fost deportați în „sinistra noapte a Rusaliilor” a anului 1951 împreună cu alți 44.000 de locuitori ai Banatului și Mehedinți-ului, ea, doi băieți de 10 respectiv 2 ani și soțul de peste Prut, Liusic, inginer la Sânicolau Mare. Textul simplu, nu este o operă literară în care așezarea cuvintelor pompoase să fie primordială ci,  suferințele ilustrate relevă o tăgadă  monotonă stăpînită de frică, foame și uitare pe care ar trebui s-o cunoaștem: „1952. 4 ianuarie. De patru zile întruna fac tot «ciorba‑fulger», din varză, ceapă şi morcov, acrită cu oţet, de care m-am plictisit grozav. Lemne n-avem deloc”.

 Anii pe care-i consemnează probabil pe niște pagini îngălbenite de vreme, cusute cu ață neagră sunt anii în care întreaga familie muncește pe brînci pentru un acoperiș deasupra capului. „Spre ziuă a început o ploaie puternică ajutată și de un vînt turbat. Ne-a căzut complet coșul casei […] pe la miezul nopții, ne-au căzut frontoanele […]. În cursul zilei căzuseră pereții și acoperișul magaziei. Nici n-am cuvinte să descriu regretul muncii din cursul verii.” Clasificat pe zile, jurnalul se încheie o dată cu serbarea zilei Sfîntului Dumitru în 1955, an în care Liusic a plecat în lume după serviciu. Dacă în 1951 și 1952 rîndurile se centrează pe edificarea casei, anul 1953 surprinde fericirea morții lui Stalin în martie, iar 1954 vine cu înștiințarea că familia este liberă.

„Munci și zile în Bărăgan” nu este o carte obișnuită, ci este un „document genuin, de care nu se poate face abstracție atunci cînd vrei să cunoști microcosmosul socialismului real”  așa cum precizează editorul, Romulus Rusan, în care realitatea cruntă a vremii de după cel de-Al Doilea Război Mondial a adus după sine o lungă perioadă de pribegie sufletească, un alt mediu de suferință predestinat acelor oameni fără  țară.

                               

Munci şi zile în Bărăgan

Editura Fundaţia Academia Civică

158 de pagini, 2011

8 lei

OOo cu The MOOoD

Pe 16 noiembrie au sarbatorit cinci ani de cand au cantat pentru prima data impreuna. In 2008 si-au facut aparitia la unul dintre cele mai mari festivaluri internationale de muzica, numit B'estfest, unde au fost reunite formatii "grele" ale rock-ului, dupa care in urmatorul an s-au ciocnit cu strainatatea de doua ori. In Romania cand spui The MOOoD spui british style,formatia avand publicul ei select. Vineri, 18 noiembrie, dupa un concert tinut in Zona avand o durata de aproximativ doua ore, "MOOoD-istii" au acceptat sa ne explice care-i treaba cu cei trei "OOo". La interviu au participat Marius Moise, solistul trupei si Bogdan Spirea, tobosarul acesteia si cel care a pus bazele formatiei cu Mircea Voloh, chitaristul ei.

"Stiam ca o sa ajungem mari, fiindca suntem foarte buni, dar nu visam atat de departe"

Giorgiana Astefanei: Ce va intreaba fanii dupa ce terminati un concert?

Marius: Pai nu prea ne intreaba nimic. Doar “va multumim!”, “pot sa te pup?”, “cand reveniti” sau “poti sa-mi dai un autograf?”.

G.A.: Care e conturul povestii voastre?

Marius: Ne-am cunoscut printr-un anunt pe internet, de atunci stam impreuna. Primul basist a plecat la studii in strainatate. S-a casatorit. Acum a venit Misu (n.r. Mihai Marin) care canta foarte bine cu noi.

G.A.: Cand ati cantat prima data care a fost reactia publicului, avand in vedere ca au fost prezenti si prieteni de-ai vostri?

Bogdan: A fost foarte tare. Podeaua era de lemn, oamenii sareau si se miscau boxele.

G.A.: Care a fost scopul initial cand v-ati infiintat?

Bogdan: Scopul nostru era sa cantam la Stufstock. Dar prima si prima data, dorinta noastra era cea  sa cantam la baluri de boboci, atunci cand vorbeam cu primul nostru basist Virgil Chitu. In clasa a zecea ne-a venit ideea si vroiam o trupa de punk cu care sa cantam la baluri de boboci. Cand efectiv ne-am strans toti intr-o trupa am vrut sa cantam la Stufstock.

Marius: Stiam ca o sa ajungem mari, fiindca suntem foarte buni, dar nu visam atat de departe. Vroiam sa cantam foarte mult la Stufstock. De la un anumit nivel cand ai si continut trebuie sa fii putin arogant, dar doar pe scena. Atat.

G.A.: Explicati publicului iesean de ce “OOo”, care ulterior a devenit cuvantul de baza al formatiei sau acesta a dat numele albumului?

Bogdan: Ar fi fost foarte tare sa fim “The Mood”, insa am descoperit ca mai sunt in lume inca 11 trupe numite asa (Cehia, America). La inceput am primit mesaje cu “hey, nice name!” adica “ba, schimbati numele!”. La un moment dat am semnat un contract cu o firma si ne-a pus sa ne schimbam numele. Si ne-am intrebat ca daca vrem sa-l schimbam care ar fi. Am avut mai multe variante, si cea mai tare era sa  adaugam un „o“. Asa a aparut “OOo”.

G.A.: Cum e sa va adunati in Fabrica rosie, locul in care Elena Ceausescu isi cumpara pantofii? 

Marius: In fabrica rosie repetam. E un loc comunist ca foarte multe alte fabrici.

Bogdan: E underground si acolo e sala noastra de repetitii.

G.A.: Potrivit unui material video facut acum cativa ani se preciza ca felul in care tu canti, Marius, ar fi intitulat falsetto.

Marius: Eu nu cant in falsetto. Ceea ce a fost la ApropoTV a fost o mare greseala, ca am fost de acord cu o chestie cu care nu ar fi trebuit sa fiu. Atunci cantam de un an jumatate, eram la inceput si nu stiam atat de multe chestii. Felul in care cant eu e din piept, din gat, e o combinatie.

"Ma bucur ca m-au dat afara, ca daca ramaneam cine stie ce faceam acum"

G.A.: Cat de primitor a fost publicul de-afara?

Marius: Din pacate am avut doar doua sanse pana acum (n.r. in Olanda la Eurosonic Festival si in Serbia la Exit Festival in 2009), dar am fost foarte bine primiti. Am cantat la doua festivaluri in afara si reactiile au fost favorabile. A fost foarte bine, din pacate la ora la care cantam era prea putina lume si nu prea puteai sa impresionezi. Daca ar fi riscat organizatorii sa ne fi pus  atunci cand erau 20.000 – 30.000 de oameni sunt sigur ca a doua zi aveam 1.500 de telefoane gen: “sunteti foarte tari”.  Noi cautam sansa aia, pentru ca suntem siguri ca meritam.

G.A.: Ati cantat in deschiderea concertului lui Lenny Kravitz in 2008, a fost o sansa buna de a va face cunoscuti.

Marius: A fost cumva prea devreme pentru noi. Cantam de un an jumatate si nu cantam atat de bine ca azi. Daca am fi cantat ca azi, alta reactie ar fi avut publicul. Era altceva. Ne-am dezvoltat foarte mult pana acum. Reactia a fost buna a publicului, dar se putea mult mai bine.

G.A.: Ce impedimente ati intampinat in decursul a cinci ani de existenta?

Marius: Munca intr-o echipa e grea. Vine momentul in care ajungi sa nu te mai intelegi cu ceilalti. Noi pana acum de cand cantam, spre norocul nostru nu am avut parte de nicio teapa. Poate una la inceput cand nu stia lumea de noi in Sibiu. In rest tot timpul ne-am luat banii, a fost ok.

Bogdan: In ceea ce priveste inregistrarea melodiilor am strans bani singuri, am antifonat o camera, am tras in doua saptamani instrumentalul si intr-o saptamana vocea.

G.A.: Marius, ai mai cantat in alte formatii?

Marius: Da. Am mai avut una in 2004-2005 si am cantat destul de putin. Am fost dat afara, pentru ca am avut doua concerte la care nu m-am descurcat foarte bine. Eram cenzurat, fiind foarte bun prieten cu cel care ne organiza concertele si eu acceptam lucrul asta si nu cantam cum cant azi. Ma bucur ca m-au dat afara, ca daca ramaneam cine stie ce faceam acum.

Bogdan: (rade) Noi suntem al doilea proiect al lui.

G.A.: Care e melodia voastra de care sunteti cei mai mandri?

Marius: Tocmai.  Avem una care se pare ca prinde mai mult “Stay right”, ea e piesa definitorie pentru noi. Piesa pe care publicul reactioneaza tot mai mult de fiecare data cand o fredonam.

G.A.: … asta sa fie laitmotivul de viata.

Marius: Adica sa ramai corect, pozitiv, sa ai coloana vertebrala si sa faci lucrurile bine.

G.A.: Cum va recomandati voi ca trupa unei persoane care nu va cunoaste?

Marius: Muzica noastra e plina de energie si atunci cand o asculti iti da un vibe super pozitiv si un alt atuu e ca suntem unici. In Romania n-o sa vezi asa ceva si nici in lume.

G.A.: Sunt persoane care fac tot felul de tumbe atunci cand vad pisica neagra, voi ce superstitii aveti?

Marius: Nu am pe scena. In restul timpului insa, vreau sa ies din casa cu piciorul stang.

Bogdan: Incerc sa calc pe cat mai multe canale cu patru gauri, asta inainte de concert.

Puteti regasi interviul si pe site-ul AltIasi urmand adresa asta.

Sorin Baciu – pe urmele lui Yeti

Himalaya, tabara de baza Everest (2010)

A dobandit aptitudini superioare simplului drumet, iar visul sau cel mai mare este acela de a duce  Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” pe “acoperisul lumii”. A facut cunostinta cu savana africana, a dormit in stanca, a fentat patrulele georgiene in expeditia pe Elbrus, a stat de vorba cu maimutele din Kathmandu (oraselul de la baza Everestului), a facut parte din echipa celor mai buni alpinisti din lume in 2010, iar una dintre cele mai recente interactiuni cu “lumea publica” a avut-o acum aproape doua saptamani in Aula Magna “Mihai Eminescu” de la “Cuza”. Sorin Baciu este lector dr. la Departamentul de Geologie de la Facultatea de Geografie si Geologie din Iasi si in acelasi timp, alpinist profesionist cu un palmares impresionant de varfuri “facute”.

“Noi alpinistii suntem suspiciosi, avem fiecare dintre noi un lucru pe care-l luam cand mergem in expeditie”

Giorgiana Astefanei: De ce v-ati dus sa arborati steagul Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” cand putea fi drapelul tarii?

Sorin Baciu: In momentul in care te duci cu drapelul tarii inseamna ca esti sustinut de aceasta. Ideea s-a nascut aici la noi, intr-o sedinta in care ne gandeam in ce fel sa sarbatorim implinirea a 150 de ani de cand e infiintata Universitatea “Cuza” si eu am propus sa fie pe cel mai inalt varf al lumii, acolo unde ii este locul. Mi s-a parut absolut normal si logic. Sigur ca sunt roman, o parte din Romania ajunge acolo, dar nu trebuie sa uitam de cine esti sustinut. Un esec al meu, nu al Universitatii, a fost acel accident, dar mergem mai departe.

G.A.: Considerati ca a fost un semn acel esec?

 Muntele Kenya - 5199m Africa (1995)

S.B.: Niciodata. Doar semnul ca trebuie sa ma mai duc in Everest (rade). Noi alpinistii suntem suspiciosi, avem fiecare dintre noi  un lucru pe care-l luam cand mergem in expeditie. Eu, de exemplu, am un batic pe care l-am avut la mine de cand am urcat Fagarasul pentru prima data si de atunci il iau in ideea ca-mi poarta noroc. In Everest nu l-am avut, l-am uitat acasa. Si in ‘96 am coborat de pe Dhaulagiri nu am considerat ca a fost un esec, vremea ne-a impiedicat sa ajungem pe varf. 

G.A.: De unde a pornit ideea asta de a deveni alpinist?

S.B.: A venit cu timpul. Lucrul asta mi-a venit cred ca de la Racovita, numai numele iti transmite ideea de explorator si m-am hotarat sa vin la Geologie. Cand spui Geologie, spui munte. 

G.A.: Ati facut parte din echipa lui Russel Brice, cat de mult a contat acest lucru?

S.B.: La ora actuala Russel Brice este cotat ca fiind unul dintre cei mai buni organizatori de expeditii pe Everest. Pentru a intra in echipa lui trebuie sa treci printr-o selectie, iar una dintre conditiile principale de a fi acceptat este cea de a fi facut alte varfuri de peste 7000m. In situatia in care el crede ca CV-ul tau nu indeplineste conditiile de a accesa Everestul iti propune perioade de training: expeditii in Alaska pe Denali, cel mai inalt varf din America de Nord, pe optmiar (n.r. varf de peste 8000m) si  toamna pe Manaslu, un varf la nord de Everest. Cand am intrat in echipa asta, fusesem de doua ori in Himalaya, am mai avut o tentativa pe Dhaulagiri, al saselea optmiar din lume cu 8167 m, nu am ajuns pe varf, ci pana la aproape 7000 metri, am fost in 2000 pe Mera Peak un varf ce se afla la sud de Everest de 6476m si mai aveam celelelalte varfuri facute: Aconcagua din America de Sud, Kilimanjaro si Kenya din Africa si Elbrus din Caucaz. Asta a fost prima etapa a mea, apoi trebuie sa completezi formularul cu starea ta medicala si dupa ce treci de astea, poti spune ca esti acceptat in echipa lui pe Everest.

Pe varful Mera Peak 6476m (2009) in spate e Everest

L-am preferat pe el, deoarece in primul rand, de cand organizeaza expeditii pe Everest, nu a avut niciun alpinist pierdut, iar asta demonstreaza ca are o echipa foarte bine pregatita si astfel mareste sansele de reusita de la 30% la 50% si 50% tine de tine. In al doilea rand, datorita episoadelor pe care le-am vazut din serialul “Beyond the limit”. El impune o disciplina de armata, esti continuu supravegheat de ghizi, doctori, care sunt in jurul tau sa vada daca te aclimatizezi, daca dormi bine noaptea, sa nu prezinti simptome. Si mai apare un lucru pe care el il are foarte bine pus la punct: buletinul meteo, pentru care plateste sume considerabile.

„Am frica de Dumnezeu, dar [...] sa te gandesti ca El exista si te ajuta sa ajungi acolo sus“

G.A..: Cat timp acordati pregatirii prealabile unei expeditii?

S.B.: Trebuie sa ai o pregatire permanenta, sa mergi tot timpul pe munte, nu conteaza ca e  iarna sau ca  ziua e scurta. Asta e metoda cea mai buna, mergi pe muntii care sunt mai aproape, iar in cazul meu este vorba de Ceahlau si muntii Rodnei. Inca sunt in perioada de pregatire, voi incerca sa merg anul urmator din nou pe Everest.

G.A.: Fiind tot timpul pe munte, v-ati gandit ca sfarsitul dvs. ar fi acolo?

S.B.: Da, dar unde ar fi mai frumos (rade). Am tot respectul pentru crucile de pe stanci, ca sunt in Ceahlau, ca sunt in Himalaya. Sunt multe accidente care se intampla in munti din cauza lipsei de experienta. Cand eram mai tanar faceam si eu tampenii, nu ascultam de echipa, nu tineam cont de vreme. Lucruri pe care nu le mai fac acum.

G.A.: Care au fost varfurile ce au impus mai mult efort fizic ?

S.B.: Cu cat sunt mai grele cu atat sunt mai frumoase. Destul de dificil a fost Aconcagua, conditiile atmosferice sunt diferite, am urcat pe vreme buna, iar acolo pe varf a fost ceata si urat. A face un varf inseamna sa pleci din tabara de baza sa ajungi acolo unde ti-ai propus si sa te-ntorci in tabara de baza.

G.A..: Si in Romania sunt trasee destul de dificile pentru cei neexperimentati.

S.B.: Avem trasee foarte faine de catarare in Bucegi, in Hornurile,  Cheile Bicazului, Cheile Turzii si de trekking chiar si vara, dar si iarna. Creasta Fagarasului te solicita in anotimpul omatului, Rodna la fel.

Pe varful Aconcagua 6964m (2007)

G.A: Norocul sau puterea Divinitatii. Cata contributie au cele doua?

S.B.: N-am incercat niciodata sa le cuantific. Poate avem un destin fiecare si atunci intervine si Divinitatea, si norocul si destinul, nu stii daca e noroc sau Divinitate sau deloc. Sunt momente in care sus la altitudine, fiecare dintre noi trecem prin starea: “sa dea Dumnezeu sa ma intorc acasa la familie, la prieteni sanatos”. Totusi stau si ma-ntreb de ce nu L-am rugat sa-mi deschida mintea inainte sa ajung acolo, de ce sa-L rog sa ma aduca inapoi acasa. Am frica de Dumnezeu, dar asta nu presupune teama, frica, orgoliul, incapatanarea de a le trece prin prisma Lui. Sa te gandesti ca El exista si te ajuta sa ajungi acolo sus.

“Mi s-a spus «ma, dar ai depasit o varsta, stai linistit»”

G.A.: La conferinta pe care ati avut-o la “Cuza” ati vandut studentilor pontul cu pesterile verticale (n.r. vara riscul de accidente e marit din cauza umiditatii, pe cand iarna e scazut), ce ar trebui sa mai stie o persoana care vrea sa faca expeditie montana sau speologica?

S.B.: Depinde acum. Daca ele sunt verticale difera echipamentul pe care il ai la dispozitie si conditiile, fiindca intri intr-un aven. Coarda difera, sunt si corzi statice, echipamentul  individual pe care il ai este diferit plus lumina, esti pe intuneric tot timpul. Tehnica speologica difera mult de tehnica de catarare. Au cateva puncte comune, dar in speologie este un pic mai greu. Sunt tineri care coboara in avene, nu recomand lucrul asta, considerand ca “eu m-am catarat pe pereti, stiu sa fac rapel”, insa asta presupune altceva. In pestera e intuneric, gradul de umiditate e marit, ti se uda coarda sau ti se murdareste de noroi, iti aluneca mana si cum mai iesi? Aici trebuie o pregatire inainte, sa se faca lucruri mai usoare si chiar sa mearga in grupuri de speologi experimentati. Noi, in Piatra Neamt, suntem pregatiti, avem o echipa, stim ce facem. Cand ne luam cate un tinerel in echipa avem grija de el, sa-l invatam sa capete incredere in el.

G.A.: Asta inseamna ca inainte de a pleca intr-o expeditie va pregatiti si la poligon.

S.B.: Da, asa este, avem sala, echipamente, dar cea mai buna pregatire este cea pe munte, sa pleci o saptamana si sa stai acolo. In sala stai doua-trei ore, te duci faci un dus, mananci, eventual faci un masaj si te-ntorci. Pe munte insa, esti nevoit dupa cateva ore de urcat sa-ti pui cortul, sa-ti faci mancare, sa iei primele masuri sa te protejezi pentru noaptea care vine.

G.A.: Ati cucerit Mera Peak, Kenya, Kilimanjaro ce varf din astea v-a ramas la suflet si de ce?

S.B.: Kenya, pentru ca este un munte de 5200 de metri. Pleci din savana de jos unde e jungla adevarata, pe urma intri pe zona de savana alpina, urci pana la 4100m, apoi ai un perete vertical, un ghetar care vine de sus si de acolo inca 400m pana in varf. Ne-am catarat, am dormit o noapte in perete, am coborat in rapel. Combina foarte multe lucruri ce trebuie facute, de asta imi place foarte mult. Am dormit la o suta de metri sub varf (5100m), a fost o noapte superba. Kenya e foarte aproape de Ecuator si vezi tot cerul Africii, te uiti dupa norul lui Magellan, plus ca sunt alte constelatii comparativ cu ce vedem noi aici.

G.A.: Ce dificultati intampina un alpinist la 8000 de metri?

 Himalaya - Spre varf (1996)

S.B.: Aclimatizarea, asta este elementul de baza. Pana sa ajungi la 8000 de metri trebuie sa treci de 5000, 6000, 7000 de metri, de asta o expeditie dureaza aproape doua luni. De exemplu, cea pe Everest tine 70 de zile in care ai si zile de odihna. In doua luni de zile trebuie sa te aclimatizezi, sa combini rezistenta fizica cu cea psihica. Mi s-a spus „ma, dar ai depasit o varsta, stai linistit“. Sunt studii care arata ca cel mai repede se aclimatizeaza cei ce au depasit 35 de ani la altitudini foarte mari. Tinerii reusesc si ei, insa suporta mai greu frustrarile psihice: dormi in cort, esti izolat de lume, nu ai experienta necesara, plus ca organismul lor se aclimatizaza mai greu. Cand ai depasit 35 de ani suporti mai bine astea doua probleme din punct de vedere psihic si fizic. Migrenele sunt permanente la un moment dat, trebuie sa bei foarte mult lichid, fiindca se pierde prin respiratie si sa te obisnuiesti cu ele pentru a le accepta. Medicamentele nu au efect.

G.A.: Frica de inaltime nu aveti, insa de ce anume va temeti?

S.B.: De mine. Omul e cel mai periculos. Te temi de tine pentru ca mergand iti cedeaza vreun „ciolan“ asa cum a fost pe Everest, ma tem de mine sa spun la un moment dat nu mai pot, nu mai vreau. Muntele e fain, nu ai de ce sa te temi de el.

„Acolo simt ca-mi merge creierul mai bine“

G.A.: Ati tinut un jurnal?

S.B.: Au fost expeditii in care am scris unele ganduri, dar nu in fiecare zi cum ar fi: “astazi la 7:30 m-am trezit, la 8:00 am mancat ceapa cu orez, la 8:25 am plecat in expeditie”, nu. Imi notam mai mult zilele in care se-ntamplau evenimente neprevazute, interesante, cand simteam ceva, dar foarte mult ma ajuta fotografiile. Fiindca ele declanseaza in tine imagini si sentimente. Dupa ce-o sa ajunga reumatismul la mine si n-o sa mai pot urca pe munte am de gand sa scriu o carte. Nicidecum memoriile, doar niste pareri, sfaturi. Voi incerca sa impartasesc experienta prin conferinte.

G.A.: De ce anume va mandriti?

S.B.: Cred ca dupa fiecare varf facut ca inseamna Ceahlau, Fagaras sau Kilimanjaro, am simtit dorinta de a mai merge pe munte.

G.A.: Mersul pe munte este sinonim cu acea deconectare de viata urbana, cat de obisnuit sunteti cu ea?

S.B.: Nu prea sunt, nu cred ca m-as obisnui sa stau foarte mult intr-un oras fara sa plec macar la doua saptamani pe munte. Traim, socializam, dar acolo simt ca-mi merge creierul mai bine.

G.A.: Ce ati alege dintre rapel si catarare?

S.B.: A urca si a cobori sunt elemente strans legate intre ele ca ying si yang. Nu le poti separa: daca urci trebuie sa si cobori in rapel, daca esti intr-o pestera verticala si cobori in rapel automat trebuie si sa te urci pe coarda spre iesire. Trebuie sa ai mare atentie la rapel, e mai periculos decat escaladarea nu mai esti in sustinere, daca te lovesti de o stanca te-ai dus, pe cand cand te catari esti asigurat tot timpul, te tine secundul.

G.A.: Cand va ganditi la momente marcante, la care v-ati opri?

S.B.: In Dhaulagiri coboram de la tabara I (5800m) si traversam ghetarul. Acolo ninge foarte puternic, iar crevasele pot avea de la un metru la trei metri si se formeaza poduri de zapada si nu vezi pe unde mergi. La un moment dat am cazut intr-o crevasa sustinandu-ma doar in maini, nu eram asigurati pentru ca hotarasem sa mergem fara corzi, stiam ca nu trebuie sa ma misc ca altfel cand pici intr-o crevasa risti sa te duci 10-20 de metri in functie de cat de adanca este crevasa, sa te infigi in gheata si sa mori. Colegii tai nu au ce face pentru tine, cei care au cazut acolo de obicei mai traiesc o zi, doua si mor, fiindca nu pot fi scosi. Colegul din spate mi-a aruncat o coarda si m-a scos, cand m-am uitat erau mai mult de douazeci de metri adancime. Noi eram atenti stiam la ce sa ne asteptam pe un asemenea ghetar si s-au mai intamplat chestii din astea, dar nu au mai avut impactul pe care l-a avut prima intamplare.

Interviul a aparut si in varianta prescurtata pe Agentia de Stiri a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” Iasi (CuzaNet) si poate fi gasit pe adresa asta, iar fotografiile ii apartin domnului profesor universitar Sorin Baciu.

  

"diacriticiale"

Negre culori se strapung in ceata obscura din camera imbibata de ganduri.

Aleanuri scrijelesc sticla aproape inghetata a geamului

Magie neagra danseaza stricat si far' de rost in infinituri

Versuri aritmice, aproape albe ale plansului

sau de copil neingrijit si plin de pamant.

Ca în filmele indiene așa a fost dragostea lor

Vă-ntrebați dacă a fost iubire între ei? Nelămurirea asta nu-și are rostul. A fost mai ceva ca alchimia lui Coelho, a fost cu totul diferit, parcă puterile zeităților s-au proptit între cei doi ca fenolftaleina creînd mediul propice dezvoltarii sentimentelor lui. Era frumoasă și cochetă, roșcată și nu brunetă, de-o înălțime acceptabilă, iar genele-i conturau fin fața. S-au întîlnit la colțul străzii, el stătea la rînd la lapte, iar ea liniștită îi făcea cu ochiul din fața magazinului de țigarete.

Soarele a reușit să spargă sticla groasă ce-nvelea norii nervoși. Pe frontonul de deasupra chioșcului TBC-ist era scrijelită o indescifrabilă declarație de dragoste. Totul le era predestinat. Acum nu mai conta dacă mai găsea lapte sau nu, buluceala și injuriile ce se plimbau tacit pe buzele fețelor șterse din fața lui nu mai contau. Ca în filmele indiene așa a fost dragostea lor. Dacian a făcut primul pas. A cumpărat-o cu flori și cu banii strînși încă din copilărie în pușculița pe care a primit-o de la Moșu'. A reușit astfel să-I schimbe numele de familie din B în IS, adăugîndu-i ziua întîlnirii lor, 13 și alintul lor (de) „DAC”.

Pentru el a fost Demiurgul în varianta feminină, era omniprezentă în viața lui, omniscientă în lucrurile pe care le făcea și nu i se împotrivea niciodată. Se destăinuia ei la drumuri lungi, iar cînd nu mergeau nicăieri, el se ducea la ea și purtau discuții pînă îi prindeau zorile de-a doua zi. A devenit cea mai populară mașină din cătun după ce el mai lua două personae pentru a le ține companie. Acum, au trecut mai bine de două decenii, de cînd peste alchimia lor a fost răsturnat acid sulfuric. Ramurile de iederă i-au acoperit roțile, iar flămînda Rugină a lăsat-o fără luciu. Dacian i-a rămas însă, fidel și a lăsat-o să șadă lîngă un Bemve de ultimă generație.

Sora copilăriei

Bătrînețea este o stare la care ajungem, în cazul în care reușim să fentăm viața, să sorbim tinerețea și să ținem cu dinții de anii noștri. Azi m-am întîlnit cu EA. Au trecut vremi în care infantilitatea a fost la ea acasă, s-a jucat cu mașinuțele în glod cu copilăria.

Acum ridurile, anii, ochii pierduți în timp printre greutăți se regăsesc în anii copilăriei. Ochelarii de vedere de mărimea fundurilor de borcane de 400 și aparatele auditive s-au prins într-o horă și s-au așezat lîngă mine. Cinci bucăți de fiecare. Încep să mă simt bătrînă!

Ieri, existența mea tindea să scape de sub control, mi se părea că mă sting cînd mă gîndeam la cîte responsabilități încep să-mi apară (și sunt chiar puține). Funcția de „om mare” e voluntariat 100%, nici măcar nu pot scoate bani din ea, să-mi cumpăr o bomboană sau o aspirină sau măcar o adeverință ce atesta perioada în care am fost „în probe”. 

Se poate observa cum anii au trecut și trec pe lîngă noi doar privind în jur. Pălăriile cu margini de vrăjitoare și cu banderola ce le sugrumă de aceeași culoare sobră îmi relevă cît respect au pentru ele însele. Doar cea din mijloc e mai cochetă: rujul se stinge ușor pe buze, genele aproape inexistente sunt înnegrite de un rimel probabil expirat, de pe vremea cînd se agăța în Ciuleandra căutîndu-l pe Puiu. Cea din capătul liniei pare a fi rămas fără El. Culoarea doliului e prezentă din cap pînă în picioare, numai verigheta îi aduce o oarecare sclipire în toată vestimentația sa. Fața îi este acoperită de o pălărie enormă ce-i lasă doar buzele să răsară de sub ea.

Bătrînețea, un tunel ca toate celelalte în care întunericul domnește peste gunoaie și șobolani, c-un ochi de copil la capătul său, ce duce spre racla uitării. Naftalina mi s-a încriptat în nări. Vocile tremurînde le-au exilat pe cele suave cu ajutorul cărora și-au vrăjit jumătățile. Îmi zgîrîie timpanul tehnologia ce-a lovit-o pe cea din dreapta mea. e clar că nu știe să  o folosească. Sunetul imperinent nu se mai sfîrșește, iar ea precum un nou-născut ce abia a descoperit piatra vieții nu reușește să-l decapiteze. 

Mă tem că-ncep să mă sting lîngă ele sau că dau în mintea copiilor. Știu că ar trebui să mă gîndesc la bunicile mele acum, dar nu pot. E prea tîrziu... A fost prea tîrziu... Și va fi prea tîrziu mai tîrziu! 

La mormîntul lui Mack Plîngăciosul

Două zile încărcate de suferinţă au trecut din scurta lui viaţă. Abia mai respiră. Sacadat îmi face cu ochiul să-i dau o mînă de ajutor. Peste drum tableta ce-l ţinea departe de virusuri şi bacterii îi face cu mîna într-o doară. Anevoie-şi aruncă ochii peste umărul meu doar-doar va trece pe verde spre el. Polei ambrozic stă să cadă. Încovoiat de durere speră ca Divinitatea să-şi facă milă de el şi să-i coboare prin razele X antidotul. Aritmicitatea continuă. Bate din picioare. Se vaită precum un copil de doi ani.

Mirosuri cadaverice se-mpleticesc în văzduh într-un balet lugubru jucat în patru: el, tableta, speranţa de viaţă şi stingerea pe vecie a luminiţei de la capătul tunelului. Ţipete mute urlă în el. Au mai trecut două ore de cînd zace eroic într-un cerceaf de lacrimi. Faţa nouă pe care doctorii au încercat să i-o pună a necesitat un mare sacrificiu, precum meşterul Manole şi-a călcat pe inimă şi a zidit-o pe Ana. I-au făcut un bypass.

Vîntul a-nceput să vîjîie încolăcindu-şi păcatele pe sticla geamului. Athos îl strigă pe Porthos dintr-o fîntînă. Eva s-a înecat cu mărul. Idei cu mutre acre se plimbă anemic în jurul lui Mac(k). Doar aparatura reuşeşte să-i prelungească suferinţa. Cu ultimele suflări îmi face cu ochiul şi îşi ia “rămas bun” printr-un tors greoi de pisică agonizînd pe marginea căii ferate. Ţiuitul frenetic provocat de resuscitările avide de a-l aduce înapoi în lumea măştilor, în lumea hi tech-ului de ultimă generaţie a luat luat sfîrşit. A fost depăşit a trei oară de inovaţiile chinezilor. Mac-ului meu i s-a stins lumînarea intenţionat, un altul i-a luat locul. Acesta nu numai că face cu ochiul, dar te şi dezbracă din priviri.