4 luni si trei sferturi minus cincizeci de zile

Catedrala unde este înmormîntat Papa Ioan Paul al II-lea 
Acuşi sunt două luni de cînd mă aflu în ţara lui Chopin, a lui Ioan Paul al II-lea, a credinţei, a frumuseţii, şi a antitezei puritate - suferinţă. Două luni în care am făcut cunoştinţă cu o altă cultură, una dinamică şi în acelaşi timp molcomă, cu mulţi, mulţi pitici, cu locul unde Al Doilea Război Mondial a început şi cu cel unde au avut loc primele revolte anticomuniste conduse de Lech Walesa, cu Oskar Schindler în propria fabrică, cu un centru religios puternic, cu o grandioasă Operă, dar şi cu liniştita mare Baltică. Am admirat la fiecare monument de comemorare a eroilor şi la fiecare clădire refăcută după bombardamentele din anii '40 cum au reuşit polonezii să renască din propria cenuşă. O pasăre Phoenix nordică i-aş spune.

Muzeul Frederic Chopin
Sunt două luni în care am învăţat să privesc lucrurile într-un alt mod, să mă minunez de stilul vestimentar specific - chiar dacă Varşovia intră şi ea în rîndul oraşelor cosmopolite, am învăţat să fac diferenţa dintre "turişti" şi oameni ai locului - să gătesc muuuuult, să fiu mai răbdătoare decît sunt, să deschid ochii dimineaţa la 7 jumătate în drum spre facultate fără nicio picătură de cofeină (cîteodată :D) în sînge şi să mă lupt în unele zile cu noul meu prieten temporar, Nimic. De ce spun asta? Păi aici nu ai voie să ai mai mult de 30 ECTS, adică cinci cursuri pe semestru (nici nu au în engleză prea multe), dar dacă vrei să înveţi mai mult nu îţi dau voie, ceea ce mi se pare "wow!". La "Cuza" mă puteam duce la cît cursuri aveam chef, numai timp să fi avut de ele. Oricum, timpul liber îl dedic diferitelor activităţi, cum ar fi: spectacole de operă, excursii, citit,  muzee, teatru şi unor alte două cursuri la care nu sunt înregistrată, dar la care profesorii au fost binevoitori să mă primească. Unul e de literatură poloneză şi celălalt de fotografie, dacă primul curs e în engleză, al doilea e într-o frumoasă limbă cu multe "sz"-uri, "rz"-uri şi alte litere puţin ciudate, adică e în poloneză. Nu pot să spun că nu înţeleg nimic, ideile principale le prind din zbor, deoarece între limba română şi cea poloneză sunt destule similarităţi şi aici mă refer la cuvinte, se scriu diferit, dar se citesc aproximativ la fel. În curînd acestor două cursuri facultative se va adăuga şi al treilea curs datorită unei frumoase poloneze cu ochi albaştri, Natalia, care m-a chemat să merg cu ea la "documentary photography", curs pe care s-a oferit să mi-l traducă, abia aştept! 

În ceea ce priveşte vremea, această mică mama Rusie  ca să-şi demonstreze că numele i se cuvine cu adevărat a primit chiar cu o lună mai devreme hainele de iarnă. Zăpada i-a venit fix pe corp în dimineaţa zilei de 27 octombrie, zi în care şi frigul, ba nu FRIGUL s-a făcut comod ca la el acasă. Acum ploaia asta mocănească şi vremea mohorîtă îmi aduc în minte ploile de pe vîrful munţilor, ploile descrise în cărţile lui Medeleanu în care Olguţa, Monica şi Dănuţ se lăfăiau. Cum ar zice Caragiale "Sunt vechi dom'le"!
Sunt veche într-o lume la fel de veche şi în acelaşi timp în continuă schimbare. 

Tandem cultural: Dan Lungu si Wrocław

Acum o săptămînă, mai exact pe 6 octombrie a.c., am avut o "escapadă" în aşa numitul oraş al piticilor şi al bisericilor gotice tocmai pentru a ajunge la Festivalul de Proză Scurtă "Opoviadania" desfăşurat la 400 de km distanţă de Varşovia, în fostul oraş nemţesc Wrocław. Interesul meu nu a fost acela de a asculta lecturi numai în limba poloneză şi de a descifra din zbor cîteva cuvinte şi nume poloneze, ci acela de a-l întîlni pe scriitorul Dan Lungu, singurul invitat român la acest festival ce s-a desfăşurat în perioada 2-6 octombrie.  Recunosc, atunci cînd i-am văzut numele în program dintr-odată dorul de casă, de Iaşi, de oamenii lui frumoşi, de Copou s-a făcut comod în sufletul meu. 

Wrocław (se citeşte "Vroţoav", nu ştiu cum din "l" a rezultat diftongul "oa", dar toate l-urile lipoveneşti, cum le numesc eu, se citesc "oa", iar "c"-ul a devenit "ţ") este un oraş situat în sud-vestul Poloniei mai puţin cunoscut decât Cracovia sau Gdańsk. La o primă căutare pe Google veţi găsi că este un centru universitar foarte puternic cu cinci universităţi foarte bune printre care şi cea mai veche universitate poloneză înfiinţată în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fiind cunoscut şi ca fosta capitala a Sileziei de Jos, Wrocław se poate lăuda cu titlul de "Veneţia Poloniei" datorită celor peste o sută de poduri construite peste rîul Odra, reprezentînd membranele dintre oraş şi insuliţele sale. În cel de-Al Doilea Război Mondial în urma “eliberării” Poloniei de către Stalin, populaţia germană din Wrocław a fost gonită în totalitate în Germania iar oraşul a fost dărîmat în proporţie de 70%. Pentru a-l reconstrui au fost aduşi polonezi din Belarus, Ucraina, Lituania şi nordul Poloniei, oameni care nu aveau nimic în comun unii cu alţii în afară de limbă şi care au fost forţaţi să-şi construiască singuri casele pe ruinele celor care au aparţinut populaţiei germane. Se spune că şi acum circulă printre ei gluma că cea mai des întîlnită întrebare în Wrocław este: ”Tu de unde eşti?”

Un tren, şapte ore şi zece minute, cinci staţii de Wrocław pînă  la "Wrocław Main Station", cinci ore pînă la festival, patru oameni induşi în eroare de atîtea staţii "Wrocław" ce au coborît mai devreme cu două staţii de cea principală. Dacă în Gdansk trenul a ajuns cu o oră mai devreme decît era scris pe bilet, umblînd la foc automat ca nişte curci chioare din compartiment în compartiment pentru a afla dacă e staţia corectă, în Wrocław nu ştiam unde să coborîm. :)) 

Pînă la începerea ultimei seri a festivalului am avut timp să ne dezmeticim, să vedem piticii oraşului, să vizităm cîteva biserici gotice, să mergem pe podul dragostei, un pod albastru plin de lacăte unul mai diferit ca altul, unde cupluri aflate într-un apogeu al fericirii lor îl "năvălesc" pentru a-şi confirma iubirea pe vecie. Tare mă tem că, mai tîrziu de-atîta dragoste, podul ăla se va îndoi şi îndrăgostiţii nu vor mai avea unde să-şi atîrne dragostea. :D Poate o să le treacă prin cap să-şi agaţe dragostea de crengile copacilor. Atunci chiar ar trebui ca WWF (World Wide Fund for Naturesă se sesizeze şi să bage bomfaiere în eliberarea naturii de atîta amor. :))

Odată cu lăsarea nopţii am reuşit să ne rătăcim şi să întîrziem la ultimele lecturi de la Teatrul Wspolczesny ale festivalului. Dacă în program scria că "Dana Lungu" (terminaţia Acuzativului în poloneză) îşi începe lectura la ora 18.00, aceasta de fapt a început la 19.40, înaintea sa fiind alţi scriitor polonezi. 



Într-un spaţiu precum Sala Teatru³ a Teatrului Naţional din Iaşi o multitudine de ochi tineri şi flămînzi erau aţintiţi spre scena iluminată doar de două becuri chioare şi de un videoproiector, nimic altceva. Ceea ce m-a bucurat a fost faptul că acei ochi flămînzi erau tineri, erau de vîrsta mea. Un lucru mai rar întîlnit la lecturile publice sau poate percepţia mea e greşită. După o introducere în limba poloneză, ce a ţinut două minute, scriitorul român îşi face apariţia în faţa celor două reflectoare difuze, salutînd publicul în română, poloneză şi franceză. Mă aşteptam să vorbească ori în engleză, ori să citească în poloneză de pe nişte foi (ţin să precizez că poloneza e extrem de grea s-o citeşti fluent, una scrie pe foaie, alta se citeşte), dar spre mirarea şi bucuria mea acesta a vorbit în limba română. Niciodată pînă acum nu mi s-a părut limba maternă atît de dragă, dulce şi melodioasă!

Capitolul al doilea din "Raiul găinilor"
Recunosc, nu am citit, dar toată povestea aparent ordinară, desfăşurată în perioada comunismului, m-a acaparat. Neapărat trebuie să fac rost de cartea asta! Revenind la lectură, mi-a plăcut enorm de mult că polonezii au înţeles glumele infiltrate printre rînduri, glume româneşti cu nea Nicu şi Leana lui supra docentă. Au ţinut pasul cu lectura scriitorului şi au rîs în hohote. În cele douăzeci de minute rezervate românului mi-am dat seama că e vorba despre acea "nostalgie" a comunismului povestită între mai mulţi vecini "Aici, în văzul tuturor, Colonelul îşi construieşte casa pe fosta groapă de gunoi iar oamenii şuşotesc pe la colţuri aşteaptând din clipă în clipă să se fisureze şi să cadă". Un anume Mitu povesteşte cum a fost primit în audienţă de Ceauşescu însuşi şi cum acesta l-a sfătuit să facă copii pentru dezvoltarea demografiei ţării, iar aici redau un fragment din discuţia sa cu tovarăşul Nicu, Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandant Suprem al Forţelor Armate şi cel mai iubit fiu al poporului":


“Bat eu la uşă, da’ nu termin de ciocănit, că şi aud: “Intră!”. Îmi iau căciula în mână, vorba vine, că n-aveam căciulă, apăs pe clanţă şi păşesc. Îmi bătea inima ca la piţigoi. Stătea la birou şi dădea cu zarul: “Dacă pică trei, mă duc azi în Zimbabwe, dacă nu, zic că-s bolnav. Şase! Gata, îs bolnav! Dacă pică trei, îs bolnav cu tensiunea, dacă nu, am un guturai. Trei! Am ghicit, îs bolnav cu tensiunea!” Eu nu scoteam un cuvinţel, deh!, să nu deranjez. “Ia zi, moldovene, cât pică?”, mă ia ca din oală. Eu chitic! “Hai mai repede, că n-am timp căcălău!” “Patru!, tovarăşe Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandant Suprem al Forţelor Armate şi cel mai iubit fiu al poporului”, zic eu la plesneală. I-a înflorit faţa ca trandafirul. “Ia să vedem! Patru! E-te-al nabii moldoveanul, ce baftă are! Ai o Dacie de la mine” Tare mă mânca limba să-l întreb ce se întâmpla dacă nu nimeream, dar n-am îndrăznit. “Da’ nu o Dacie nouă, ci de-un an. A pierdut-o Bobu la şeptic” “Mulţumesc!, tovarăşe Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte al Republicii Socialiste România, Comandant Suprem al Forţelor Armate şi cel mai iubit fiu al poporului!” “Hai lasă izmenelile, cât suntem între noi poţi să-mi spui nea Nicu, ca toată lumea.” Mie, să nu-mi vină a crede. Băiat de chioşc, vă spun, păcat că l-au împuşcat ca pe un câine. Leana era scârba. [...] Mă uitam la el, stătea ca belferul în fotoliu şi freca punctele de pe zar cu unghia. ... Camera era mare, cu teveu color pe vremea aia şi cu perdele de Paşcani. “Da’ ia zi, moldovene, am auzit că lumea cam mârâie, tu ai lapte la copii? Am băgat-o pe mânecă! Cum naiba să-i spun că trebuie să te scoli la trei dimineaţa pentru o sticlă de lapte? Să stai la coadă până prinzi mucegai? “Păăii, cu regret trebuie să vă anunţ că eu n-am copii, tovarăşe Secretar General al Partidu…” “Stop! Nu-i bine, bă moldovene, că n-ai copii. Ce fel de sculer-matriţer eşti tu fără copii? Nu ţi-e ruşine un pic? N-am spus eu la nu ştiu care plenară ca să faceţi copii, numai să faceţi ceva?” “Mă iertaţi tovarăşe Secretar General…” “Te duci acasă şi faci copii, altfel îţi iau Dacia înapoi”[...] “Sau ai probleme cu pompiţa?” La primul moment nici nu ştiam ce vrea să spună dar m-am prins repede “Nu tovarăşe secretar general…” “Bă, dacă ai probleme cu pompiţa, să-mi spui! Te duc eu la un doctor, thailandez, fierbe ăla nişte buruieni de-ale lor şi-ţi dă să bei o zeamă, scârboasă la gust, cam ca uischiul, da’ după aia spui că eşti cu picamerul, nu alta! Spargi betoane!” [...] Zău, aşa mi-a zis. Mi-a plăcut de Ciuruitu’ la faza asta, băiat de comitet. Leana era scârba, vă spun eu.”


Stilul acesta jucăuş, sprinten, vioi al scriitorului pe care l-am întîlnit aici, în Polonia mi-a dat sentimentul că face parte dintr-o categorie privilegiată de autori ale căror cărţi le (re)citeşti pe nerăsuflate şi le dai mai departe, astfel încît ludicul să fie cuprins fără scăpare în braţe de fiecare cititor. Să fie o relaţie mutuală între sprinţarul Dan Lungu şi iscusitul Columb.  

Umiliţi, obidiţi şi fără spirit civic...


Luni, 13 august 2012. 
Un şir mare la casa de bonuri, nu bonuri de masă sau de consum, ci bonuri de ordine. 

Ora 07.00, ochi umflaţi de somn, oboseala pasagerilor din microbuzul de şase adunată într-un trup firav, anemic şi infectat cu oftică. O frumoasă dimineaţă de toamnă în mijlocul verii. Atît.
Caşti ochii în faţa unei clădiri dreptunghiulare şi îngălbenite precum unghiile unui tutungist de intemperiile anilor ce-au trecut asupra ei. O construcţie enormă şi dezgustătoare în ochii unui puşti de cinci ani. 

descriere (despre holuri, panouri, parcul din faţa clădirii - am crescut cu Sadoveanu)

descriere (despre păreri, amintiri, feţe - am mai crescut şi cu Teodoreanu)

descriere (despre oameni, remuşcări, hidoşenii contemporane - adolescenţa mi-a fost conturată de Dostoievski şi Hugo)

De cînd am început să bat drumurile către minunatele noastre clădiri infectate în care-ţi găseşti mai degrabă  sfîrşitul decît vindecarea, i-am descoperit e mult spus, i-am găsit pe umiliţii şi obidiţii  lui Dostoievski în varianta românească a zilelor de azi. În faţa unei uşi albe c-un program de cinci ore, stăteau luni dimineaţă (în jur de ora opt) 14 obidiţi, aşteptîndu-şi cuminţi rîndul în funcţie de numărul de pe bon. Pe un scaun cu burete albastru lîngă geam o revăd pe mătuşa Maria, o bătrînică frumoasă, cu ochii mari şi migdalaţi. O ştiam de săptămîna trecută cînd am stat la uşa altui cabinet pentru alte analize. Atunci era îmbrăcată într-o rochie lungă de culoarea abanosului, strînsă în jurul brîului de-o cureluşă subţire şi elegantă. Pălăria dantelată şi mare îi dădea un aer misterios de Sfînta Vineri. Era imposibil să-i uiţi chipul voios! 
Sursa: https://www.facebook.com/tofanialifetimephotography
Acum sufletul îi plîngea sau suferinţa interioară se reflecta în exterior, dîndu-i acea mină tristă şi abătută. Ochii îi erau tulburi, iar pielea prinsese culoarea lumînării. M-a recunoscut, nu mă aşteptam să-mi zîmbească şi să mă întrebe ce fac acolo. La vîrsta ei memoria încă îi era prietenă. Vorbesc cu ea jumătate de oră şi plec să-mi mai rezolv unele treburi, avînd în vedere că mie nu mi-au dat bon de intrate pe motiv că nu mai erau şi eram ultima la rînd, adică a 15-a obidită.
Îi urez bătrînicii mele multă sănătate şi "sper ca atunci cînd mă voi întoarce dvs. să nu mai fiţi aici" şi plec cu ale mele gînduri, în ideea de a nu pierde timpul aşteptîndu-mi rîndul.

Ora 12.20
Nici nu urc bine scările si-o recunosc pe frumoasa mea Maria după aceeaşi pălărie care acum era îndreptată spre pămînt. Erau aproape patru ore de cînd o lăsasem acolo. M-am întristat s-o revăd la acelaşi rînd. Era a şaptea pe bonul de ordine, iar în cabinet abia intraseră obiditul cu numărul patru, atît de greu se mişca doctoriţa! Sau mai bine spus, asistenta în loc să grăbească munca mai mult încurca şi cu aere de doctor le dădea prioritate la consultaţii recomandărilor, acelora cu flori şi acelora care-i băgau în buzunar bani tocmai pentru a scăpa mai repede de supliciul aşteptării. Maria mea nu ripostase în niciun fel, doar constata că trebuie să mai aştepte. Acest bun simţ dus la extreme a făcut-o să tremure din senin şi să nu-şi mai simtă mîinile. 
Trece încă o oră, iar ei îî era la fel de rău. Merg pînă la magazin îi iau un covrig şi-o banană să mănînce, pentru că mai avea vreo oră de aşteptat. Abia intrase cel cu bonul numărul cinci. Cu o neruşinare nesimţită obidiţii aceluiaşi rînd îşi dădeau cu părerea, atît! Îi rog s-o lase să intre înaintea lor, trebuia doar să ia o reţetă nimic mai mult. "Şi nouă ne e foame şi aşteptăm de dimineaţă să intrăm, poate să mai aştepte", îmi spun. Insist. Strîmbînd din mutre acceptă pînă la urmă şi-şi cedează rîndul în favoarea bunicuţei. Aceasta iese din cabinet. Se simţea din ce în ce mai rău. O duc lîngă geam să ia aer. Inima o înţepa şi îi bătea din ce în ce mai tare. Nimeni nu schiţa niciun gest de ajutor, halal spirit civic!

Ora 14.00
Încercam s-o îmbărbătez spunîndu-i că o ajut să meargă acasă, numai să intru şi eu în afurisitul ăla de cabinet şi să las rezultatele unor analize. A îngînat că mă aşteaptă pe mine, numai să nu moară acolo. Îi rog pe cei rămaşi la rînd să îmi dea voie să intru înaintea lor doar să las hîrtia aia cu observaţiile unui consult. Ajunsă în cabinet îi spun doctoriţei că bătrîna care a fost la ea mai devreme se simte foarte rău, e galbenă ca ceara, iar buzele i se învineţiseră. "Las-o că astea-s stări generale la 81 de ani, o să-i fie rău tot timpul", răspunsul ăsta mi-a venit precum o nicovală în moalele capului. Atît de tare mă enervasem încît nu-mi mai stătea mintea la ale mele probleme, întrebări si reproşuri îmi alergau în faţa ochilor: "Cum adică s-o laşi să sufere tocmai din cauză că ai favorizat nişte recomandări? De ce nu i-ai dat reţeta de dimineaţă şi scăpai de ea şi ea de tine? În 10 minute îi prescriai pastilele şi-o lăsai să plece, idioato! Se vede că eşti plictisită de meseria asta! Stai acasă şi lasă un tînăr entuziast să se ocupe de pacienţi!"  
Ies trîntind uşa. Obidita mea frumoasă cu vocea stinsă îmi spune că moare. "Trebuie să prinzi suta, cum adică să mori. Tocmai aici să mori, nu meriţi aşa ceva!?", încercam s-o readuc în fire. Merg la Cardiologie şi rog o asistentă să vină să-i ia tensiunea. Stau după fundul ei vreo 20 de minute, nu prea vroia. Intrase în cabinet şi nu mai ieşea. Pînă la urmă vine. Avea tensiunea mărită, 17 cu 8. Mai stau cu ea, asistenta se duce şi-i aduce o pastilă ce-i mai scade din tensiune. Avea acum 14 cu 9. Îşi mai revenise puţin. 
O ajut să coboare scările, eram la primul etaj. O scot afară şi-o pun să mai stea pe bancă, sperînd că o se simtă mai bine. După jumătate de oră îi reapăruseră licăriri în priviri, buzele începeau să capete culoarea obişnuită, iar vocea se înzdrăveniseră. O urc în taxi. Spune ea unde trebuie să ajungem. După ce coborîm din maşină îmi zice că stă tocmai la al patrulea etaj şi că nu e lift, fiindcă e bloc cu patru niveluri. O ajut să urce scările şi-o las la uşă. Plec, dar nu înainte de a-i cere numărul de telefon pentru a o suna mai tîrziu să văd cum se simte. Era ora 3 jumătate după-amiază şi eram bucuroasă că am reuşit să fac o faptă bună. Poate e o banalitate pentru unii, însă pentru mine nu este un lucru obişnuit cu care mă întîlnesc lunar. Nepăsarea celor din jur m-a impresionat probabil mai mult decît datul lor cu părerea.

Şi totuşi...

Luni, 13 august 2012 
M-am simţit atît de dezamăgită de români şi de absenţa spiritului lor civic! Cum să progresăm cînd noi nu suntem în stare să ne ajutăm aproapele?
Putea fi oricine în locul bătrînei. Nu vreau să dau întîmplarea mea drept exemplu de "aşa da", vreau doar să se înţeleagă din asta că în locul ei putea fi mama/bunica oricui. 

Marţi, 14 august 2012
Opt dimineaţă. Schimbasem cabinetul, implicit aşteptam la un alt rînd. Stînd degeaba, am sunat-o pe frumoasa şi eleganta Marie să văd ce mai face. Era voioasă. În cele patru minute cît am vorbit la telefon, mai mult mi-a mulţumit pentru ajutorul oferit decît mi-a dat detalii despre starea ei, mi-a mai zis că merge să-şi ia pastilele de la farmacie nu înainte de a-mi spune că ştiu toţi vecinii ei de mine. 
După cîteva ore extenuată psihic şi fizic am plecat spre casă cu gîndul la ea.

Interviu cu pianistul Horia Mihail despre piane calatoare, gastronomie si note muzicale


Maestru al claviaturii asemanat cu insusi Franz Liszt datorita indemanarii inascute, Horia Mihail a urmat timp de 14 ani cursurile Colegiului de Matematica si Fizica "Andrei Saguna" din Brasov, dupa care a s-a inscris la Academia de Muzica din Bucuresti, ca mai apoi sa se specializeze la Universitatea din Illinois (SUA). Vazandu-si visul american implinit, dupa 10 ani de predat la Universitatea din Boston pianistul s-a intors in Romania cu dorinta de a canta in tara sa natala. Daca la prima vedere statura serioasa te face sa crezi ca face parte din categoria persoanelor inabordabile, dupa cateva minute prin apropierea de muzica clasica, Chopin, Brahms, Liszt, Beethoven devin personaje numai bune de discutat in asa fel incat si timpul se opreste in loc vrand sa ia parte la discutie.

 Foto: in Aula Magna "Mihai Eminescu" BCU (24 iunie a.c.)


In scurta pauza dintre repetitii si concert, intr-o camasa rosie printre emotii perindand pe scarile Bibliotecii Centrale Universitare, Horia Mihail a vorbit despre viitorul muzicii clasice, piane calatoare si cariera pianistica.



"Singurul lucru cert a fost ca am vrut sa traiesc in Romania, de asta m-am intors din America"




Giorgiana Astefanei: Ati interpretat numeroase compozitii de-a lungul carierei dvs. muzicale, din cei trei B - Bach, Beethoven si Brahms stiu ca va place Brahms, cat de important este el ca si compozitor in comparatie cu ceilalti doi?
Horia Mihail: E o intrebare foarte dificila, fiecare a contribuit decisiv la dezvoltarea muzicii in alt mod categoric. Intrebarea e mai nimerita pentru un muzicolog decat interpret, insa eu personal nu mi-as imagina viata pe care o am fara Brahms, tot asa de bine as putea spune ca nici fara Bach, nici fara Beethoven, Rahmaninov, Ceaikovski, fara Prokofiev, ar fi mult mai saraca. Ca pianist repertoriul pe care l-a scris Brahms este absolut fabulos, aduce piese concertistice si aici putem vorbi de cele doua concerte absolut extraordinare pentru pian si orchestra precum si o serie foarte lunga de piese pentru pian solo, dar si repertoriul cameral, in care este impus pianul.


G.A.: Ati fost un copil care si-a inceput studiile la pian la varsta de sapte ani, de mic v-ati obisnuit cu scena si ati cantat alaturi de nume consacrate ale muzicii clasice si totusi daca e sa ne uitam in bibliografia dvs. observam ca ati urmat studiile unui profil diametral opus artei in timpul liceului.
H.M.: E adevarat, a existat un hiatus din punct de vedere al profilului scolii pe care am urmat-o, insa  din clasa intai adica de la sapte ani si pana am terminat studiile am invatat in continuu chiar daca am terminat un liceu de matematica – fizica am studiat in particular tot ceea ce era nevoie pentru a da si intra la facultate.

G.A.: Daca stam sa ne gandim asa sunteti un fel de Chopin al contemporaneitatii: el la varsta de 7 ani a compus primele opere, iar dvs. la aceeasi varsta ati inceput studiile la pian, avand dupa cateva luni debutul oficial, destul de devreme am putea spune.
H.M.: Da, am debutat dupa sase sau sapte luni de studiu in Bucuresti la Sala Dalles la conferinta unui mare violoncelist si muzician, George Cocea care a disparut de foarte multa vreme. El tinea in perioada aceea niste conferinte in Bucuresti pe teme muzicale si nu numai si avea ca invitati tot felul de artisti consacrati. Fiind prieten cu tatal meu si ascultandu-ma intamplator in Bucuresti m-a programat intr-una dintre aceste conferinte si am sustinut un mic recital de vreo douazeci de minute, acela a fost debutul meu oficial. Comparatia cu Chopin ma flateaza, in general muzicienii care urmeaza o cariera solistica au debuturi de la varste foarte fragede desi exista si exceptii. Am un fost coleg profesor la Universitatea din Boston care a inceput sa cante la pian la 14 ani, a debutat la 16 ani si a ajuns un pianist fantastic, insa astfel de situatii sunt absolut ocazionale, foarte rare.

G.A.: Stiu ca Chopin a scris mai multe studii ce fac parte in momentul de fata din tolba viitorilor pianisti si din cate am observat interpretarea acestora necesita o foarte buna indemanare a mainilor, care mana va este solicitata mai mult in timpul unei interpretari?
H.M.: Cele 27 de studii sunt opere de arta nu sunt neaparat studii, dar fiecare piesa in parte se adreseaza uneia sau mai multor probleme tehnice si este foarte relativ lucrul acesta, fiindca sunt unii pianisti carora le este usor un lucru si dificil un alt lucru, sunt pianisti carora nu le este dificil nimic si altii care se chinuie la tot. Din punctul meu de vedere cand am invatat aceste studii, eram in clasele primare, aveam probleme mai mare cu mana stanga si cateodata si cu octavele deoarece mana mea nu este foarte mare.

G.A.: Ca muzician ce v-a oferit America? V-a atras acest miraj de peste ocean, pentru ca dupa 10 ani sa reveniti in Romania si sa cantati in propria tara, sa va luptati cu tot felul de piedici si intr-un final sa razbiti.
H. M.: Am invatat foarte mult, am avut niste profesori extraordinari, informatie la indemana atat in biblioteci cat si informatii primite direct de la alti artisti, posibilitatile tehnice de a studia iarasi foarte bine si faptul ca am avut contact direct cu mari artisti ai lumii.

G.A.: Faceti parte din valul acesta de fii pribegi prin alte colturi ale lumii (alaturi de Alexandru Tomescu si Razvan Suma) care s-au intors pe plaiurile natale pentru a pune in practica ceea ce au invatat in strainatate, insusi Tomescu spunand „in Romania sunt foarte multe lucruri de facut si m-am gandit ca cineva trebuie sa se apuce de ele”. (sursa)
Razvan Suma (stanga), Horia Mihail (mijloc) si Alexandru
Tomescu (dreapta)
H. M.: Mi-aduc aminte teoria lui vizavi de intoarcere, nu sunt la fel de exact in folosirea termenilor, singurul lucru cert a fost ca am vrut sa traiesc in Romania si asta s-a intamplat. Eu am vrut sa cant, chestia cu promovarea a inceput dupa cinci ani dupa ce m-am intors, insa ceea ce s-a intamplat in momentul in care am cantat in "Romanian Piano Trio" impreuna si lucrurile pe care le-am dezvoltat au legatura foarte mult cu perioada in care am locuit in strainatate. Cei 10 ani in SUA m-au invatat cum procedeaza cei de acolo, nu neaparat muzicienii ci sistemul si atunci am propus colegilor mei sa adaptam la realitatea romaneasca care a functionat foarte bine cativa ani. Si acuma este foarte clar ca functioneaza in continuare exista turneul Razvan Suma – Bach, Alexandru Tomescu – Stradivarius, Ionut Stefanescu – Flautul de aur.

G.A.: Inafara de muzica, exista vreo alta arta ce v-a captat atentia?
H. M.: Da, arta gatitului. Sunt consumator frecvent de alte genuri de expresie artistica, in calatoriile mele am vizitat marele muzee si colectii de arte ale lumii de-a lungul timpului, literatura, insa singura arta cu care ma intalnesc zilnic este cea a sefului de bucatarie.


"Imi place sa simt in timpul unui concert ca unul din telespectatorii care e in sala pleaca impreuna cu mine intr-o calatorie, calatorie care-l face sa uite de grijile si de problemele cotidiene."


G.A.: Din cate am observat fata de anul trecut numarul concertelor din cadrul turneului „Pianul Calator” aproape s-a dublat. Avand in vedere ca numele turneului ne duce cu gandul la concerte solo, cum v-ati hotarat sa fiti acompaniat si de orchestra si in acelasi timp cum ati ajuns sa sustineti ultimul concert din turneu in Republica Moldova ?
H. M.: Este adevarat, a fost un entuziasm personal poate datorita faptului ca m-am simtit foarte bine in primul turneu. Cred ca, in viitor voi reduce totusi numarul, fiindca avand in vedere infrastructura din tara noastra o astfel de perioada de cinci saptamani pe drumuri cu foarte multe concerte este infiorator de obositoare! Nu e usor sa mergi pe drumurile noastre doua-trei sute de kilometri si sa ai si concert seara. In ceea ce priveste concertul din Chisinau a fost inclus in cadrul turneului, deoarece face parte dintr-o manifestare ce se intampla anual la Chisinau si anume Festivalului Internaţional pentru Pian si Orchestra „Noptile pianistice - Moldova - Marea Neagra" organizat de Alianta Franceza din Moldova. Am cerut permisiunea organizatorilor sa cant acelasi repertoriu pe care-l cant in concertele cu orchestra din cadrul turneului si sa fie parte integranta a acestui proiect.

G.A.: Ambele piane, actori principali ai turneului Pianul Calator, vor incanta timp de trei ani publicuri  mai putin obisnuite cu ele. Imi dau seama ca durata aceasta este asemanatoare cu cea a Stradivariusului ce se afla momentan in custodia lui Alexandru Tomescu. Care este diferenta dintre cele doua si ce traiectorie vor avea dupa trei ani?
H. M.: Pianul Calator 1 a fost reconditionat si se afla la Medias in momentul acesta, este un pian Steinway in stare foarte buna, pe cand Pianul Calator 2 din acest an este un Bluthner un pic mai mare cu 6 cm decat Steinway-ul, un pian care este la fel ca celalalt intr-o stare foarte buna, acesta ajungand la Sanicolau Mare dupa terminarea turneului si cred ca va face o cariera frumoasa acolo in urmatorii trei ani. Deocamdata contractele dintre Societatea Romana de Radiodifuziune proprietara acestor piane si comunitatile care primesc aceste instrumente sunt pe trei ani, durata aceasta putand fi prelungita, insa depinde de ceea ce se-ntampla pe pianele respective, fiindca in momentul in care ele nu ar fi utilizate asa cum ne-am dori pot exista alte persoane care au nevoie de ele, astfel incat ele pot fi redirectionate.

G.A.: Intr-un interviu anterior cu Filip Papa (violoncelistul Cvartetului Ad Libitum), el mi-a spus ca partiturile compozitorilor moderni sunt pline de semne, au un limbaj de lemn al lor. Avand in vedere ca prin mainile dvs. au trecut opere de-ale mai multor compozitori cum comparati pianistic si stilistic compozitiile?
Recital Medias
H. M.: As putea sa-l completez pe Filip, unele compozitii folosesc un alt limbaj al semnelor, limbaj care de obicei este specific  fiecarui compozitor in parte, insa exista si lucrari scrise astazi sau ieri care folosesc sistemul normal de notatii. Daca este sa ma refer la stil eu cred ca muzica moderna nu poate fi incadrata intr-o singura grupa mare, practic exista foarte multe curente diferite si majoritatea compozitorilor contemporani cauta si uneori gasesc o modalitate proprie de a-si exprima emotiile si gandirea, fapt care face ca o analiza a ceea ce se creeaza in acest moment sa fie extrem de dificil de facut si iarasi o ierarhizare a calitatii a ceea ce se scrie. E o transformare fireasca datorata epuizarii combinatiilor posibile in limbajul clasic tonal, limbaj care s-a dezvoltat de-a lungul a catorva sute de ani. Practic, primul compozitor care a stabilit ideea de tonalitate, care a stapanit lumea muzicii pana la inceputul secolului al XX- lea a fost Bach. In operele contemporane unde s-a mai folosit tonalitatea, s-a folosit acelasi limbaj, bineinteles influentat de stilistica artistica. Muzica a fost o codasa a metodelor de exprimare, fiindca a existat un decalaj intre muzica si alte forme de expresie ce implica 10 – 15 - 20 de ani chiar.

G.A.: Atunci viitorul muzicii clasice este garantat?
H. M.: Categoric, nu numai a muzicii clasice. Gandeste-te ce se-ntampla cu muzica anilor ’70 - ’80 si nu ma refer neaparat la muzica clasica ci la toate felurile. Exista piese care raman si daca raman 20-30 de ani o sa ramana sute de ani. Si pe timpul lui Mozart existau o groaza de compozitori si in anii ’70 la fel existau o groaza de formatii, insa din alea multe au ramas cateva.

G.A.: Care este lucrul ce va aduce cea mai mare bucurie ca artist?
H. M.: Sa simt, ca de stiut n-am cum sa stiu, in momentul in care s-a terminat un concert sau in timpul unui concert unul din telespectatorii care e in sala pleaca impreuna cu mine intr-o calatorie, calatorie care-l face sa uite de grijile si de problemele cotidiene.


Interviu aparut si pe site-ul AltIasi: http://altiasi.ro/muzica/interviu-cu-horia-mihail-despre-piane-calatoare

[AltIasi] Cvartetul Ad Libitum si cei trei menestreli: Haydn, Stravinski si Borodin

Daca la sfarsitul saptamanii trecute (14 iunie 2012) unii dintre noi (studentii) eram epuizati din cauza sesiunii, concertul Cvartetului Ad Libitum de la Filarmonica din Iasi a venit precum o briza revigoranta a Marii Negre. Prin intermediul acestuia, membrii Cvartetului (cu care ati devenit familiarizati deja) au lansat in Iasi primul lor album in noua formula, intitulat "Primus". Obisnuita fiind de la concertele anterioare cu Beethoven, Sibelius si Mozart, cei trei compozitori pe care i-au abordat au fost de-a dreptul uluitori! Joseph Haydn a fost precum linistea dinaintea furtunii, cu suieraturi melodice de vant, cu valuri line, ca mai apoi aceasta acalmie sa fie zdruncinata de nebunia dezlantuita a creatiei lui Igor Stravinski, rolul de barca salvatoare revenindu-i lui Alexandr Borodin.
Cvartetul Ad Libitum




Asa cum probabil v-ati obisnuit, violoncelistul Cvartetului, Filip Papa, mi-a explicat in randurile ce urmeaza cum sta treaba cu acele ciupituri violente ale coardelor, mi-a vorbit despre un duel muzical si despre evolutia lor ca grup din februarie pana acum cu Alexandru Tomescu ca prim violonist. 


"Aceasta lucrare de Stravinski este simplitatea absoluta, are cateva efecte foarte bine scrise prin care reuseste sa aduca un univers fantastic" 


Giorgiana Astefanei: A fost foarte interesanta simbioza creata intre Haydn, Stravinski si Borodin! Pe tot parcursul concertului am avut impresia ca sunt prinsa intr-o furtuna pe mare, ce s-a domolit cu un final apoteotic. Borodin (Cvartetul nr. 2 in re major) mi-a dat impresia de apus pe mare. Crezi ca era publicul pregatit pentru Stravinski?
Filip Papa: In general publicul iesean ar trebui sa fie pregatit pentru o muzica ca a lui Stravinski, Shostakovich sau compozitori care de altfel sunt moderni. Spre exemplu, piesa lui Stravinski este scrisa acum aproape 100 de ani, ea este o piesa aproape clasica, ce ar trebui sa intre intr-un repertoriu clasic cum sunt cvartetele de Bela Bartok, primele fiind compuse in 1911 in aceeasi perioada urmand pana in 1940 si ceva. Este o muzica fantastica, atunci a fost pentru prima data cand muzica a fost scrisa in aceasta maniera. Este o incercare si un experiment ce se pare ca a schimbat istoria componistica muzicala. Sunt piese compuse atunci, dar care astazi sunt la fel de moderne.

G.A.: Chiar in pauza din timpul concertului cand ati lansat albumul "Primus" i-ai pus pe melomani sa se gandeasca la cat de moderne sunt, mai ales ca peste doi ani implineste centenarul.
F.P.: Da, peste doi ani se-mplinesc 100 de ani de la compunerea acestei lucrari. Nu trebuie sa ne speriem! Astazi lucrarile compuse de catre compozitori moderni contemporani suna la fel doar ca au un limbaj mult mai complicat. Ei complica foarte foarte mult cu niste notatii tehnice, in asa fel incat cand deschizi partitura zici „Doamne Dumnezeule asa ceva nu se poate canta niciodata! Este mult prea greu, mult prea complicat!”. Iti ia un timp enorm ca sa descifrezi aceasta partitura, ca mai apoi sa observi ca muzica moderna este foarte simpla, nu este nimic complicat.

G.A.: Publicul empatizeaza cu muzica moderna contemporana?
F.P.: Sunt publicuri care sunt pregatite si sunt festivaluri de muzica moderna, contemporana la care vine un public special. Eu zic ca noi - prin integrala cvartetelor de Bela Bartok care s-a cantat pentru prima data in Iasi – am inceput sa obisnuim publicul cu acest gen de muzica si trebuie sa aducem si noi si orchestra macar la doua concerte cate-o lucrare in acest stil modern, tocmai pentru ca antiteza muzicii moderne cu muzica de Haydn sau Borodin sa faca reprezentatia mai savuroasa.
Alexandru Tomescu,
vioara I

G.A.: Daca imi amintesc bine Alexandru Tomescu a cantat ceva de Bartok la inceputul lunii martie a anului acesta.
F.P.: Da, a cantat Concertul nr. 2 de Bela Bartok, care este un concert celebru si de o complexitate absolut geniala, insa aceasta lucrare de Stravinski este simplitatea absoluta, are cateva efecte foarte bine scrise prin care reuseste sa aduca un univers fantastic.

G.A.: Muzica lui pare a fi rupta din filmele horror, prin acea ciupire violenta a coardelor, am ramas placut impresionata de „puterile” pe care le detine un instrument cu coarde!
F.P.: Prima piesa cantata evoca un dans cantat de un menestrel dintr-o epoca medievala unde prima vioara are o indicatie „sur la touche”, adica pe tastiera si in toata lungimea arcusului in piano, astfel incat vioara sa nu sune a vioara. Suna foarte infundat si ciudat precum un instrument arhaic, sa zicem ca o viela, in timp ce vioara a II-a are niste interventii in fortissimo foarte violente, ca un caine care latra, e ceva acolo care te sperie. Urmeaza viola care are niste pizzicati (pizzicato) in nuanta de mezzoforte, foarte ciudate ce vor sa aduca cu un instrument de percutie si violoncelul care este ca o toba mare, sparta si falsa ce are nuanta de forte. Fiecare instrument are o nuanta diferita, adica noi cantam pe patru planuri diferite ca intensitate si din acest motiv sunt foarte bine puse in evidenta fiecare dintre voci, poti sa le individualizezi perfect pe parcursul unei reprezentatii.


"Haydn insusi spunea ca o tema adevarata trebuie sa poate fi interpretata fara acompaniament si toata lumea sa-si dea seama de frumusetea ei si de cum suna ea in fapt."


G.A.: Am ramas putin dezamagita de aceasta data din cauza faptului ca foarte multe scaune au ramas goale. Avand in vedere ca albumul „Primus” a fost foarte bine receptat in tara si a primit o multime de cronici pozitive, la Iasi evenimentul nu a atins poate nici pe jumatate anvergura pe care a avut-o in Bucuresti, spre exemplu. E totusi orasul natal al Cvartetului.
F.P.: Putem pune acest mic insucces al concertului pe seama mediatizarii. Pentru evenimentul din Bucuresti, lansarea acestui compact disc de pe 22 aprilie, au fost lipite in oras 10 000 de afise si evenimentul a fost mediatizat intens cu cel putin o luna inainte pe toate canalele media. In plus oamenii au fost invitati sau mai bine spus, s-a intrat pe baza de invitatii, nu au fost puse in vanzare bilete la vreo casierie ci au fost facute invitatii contra cost. Au existat si invitatii pentru care s-a platit spaga (rade), adica s-au cumparat la pret dublu cu 200 de lei in loc de 100 de lei cat a costat o invitatie. In momentul in care noi sustinem un concert la Iasi, Filarmonicii ii revine sarcina de a se ocupa de mediatizare. Avand un spatiu limitat de afisaj este normal sa fie foarte greu sa faci un eveniment de genul acesta cunoscut. Cu toate acestea, multumesc publicului care dupa parerea mea, sub auspiciile acestei calduri si finalului de stagiune, zic ca a fost suficient. Oricum, a fost la concert exact cine trebuia sa fie!
Serban Mereuta,
vioara a II-a

G.A.: Cum de nu ati cantat ceva de pe album, dat fiind ca ati lansat acum albumul „Primus” in noua formula?
F.P.: Pentru ca albumul pe care l-am lansat este de fapt primul nostru concert pe care l-am avut la Iasi, de asta nu am cantat nimic. Sigur ca, in locuri in care nu am cantat acest album ci l-am lansat la Sibiu la Bucuresti, am dat la bis cate-o bucatica din una dintre lucrarile pe care le avem pe album.

G.A.: In ceea ce priveste partea in care ati interpretat Cvartetul in FA major op. 3 nr. 5 de Haydn, acesta m-a dus cu gandul la Concertul in SOL major pentru vioara si orchestra sustinut de Eugen Sarbu in aprilie, poate datorita jovialitatii si impecabilitatii interpretarii lui.
F.P.: Ai facut o paralela foarte buna intre aceste doua lucrari, nu stiu cum ti-a iesit, dar chiar este extraordinar! Aceste doua lucrari Concertul pentru vioara in sol major si Cvartetul op. 3 nr. 5 al serenadelor sunt foarte asemanatoare, deoarece au partile lente ca niste niste arii. Ele pot fi cantate de sine statator cum a facut Eugen Sarbu, sau cum oferim noi doar Serenada deseori la bis. Sunt niste lucrari concepute in jurul unor parti superbe. Haydn insusi spunea ca o tema adevarata trebuie sa poate fi interpretata fara acompaniament si toata lumea sa-si dea seama de frumusetea ei si de cum suna ea in fapt. De exemplu, Beethoven nu are aceste caracteristici de asta el a si fost criticat ca este compozitorul care nu a scris teme muzicale, desi mi se pare o aberatie sa spui asa ceva despre el! Pe de alta parte, daca iei o tema dintr-un cvartet de Beethoven, daca nu ai armonia, nu-ti sugereaza nimic, ea nu este o arie, o tema pe care sa o poti fredona pe strada. Ea doar acompaniata de instrumente, de orchestratie iese in evidenta, iar in momentul acela iti dai seama ca este o tema.

G.A.: Acea ciupire la Stravinski ce procedeu muzical defineste? Mi s-a parut extraordinara!
F.P.: Pizzicato. Coarda se ciupeste cu degetul si are un sunet mai pregnant, mai percutant imitand un instrument de percutie. A existat si o ciupire la sfarsitul partii a doua care are si o plesnitura la mijloc, adica coarda este ciupita de jos in sus in plan vertical si cand revine atinge tastiera (partea de lemn a instrumentului) pe care cantam cu degetele, producand o plesnitura foarte puternica. Acest pizzicato se numeste pizzicato bartokian, a fost inventat de Bartok dupa ce a fost compusa aceasta piesa. Deci, acest pizzicato l-am introdus eu acolo, nu a fost scris de Stravinski. Mie mi s-a parut ca se potriveste mult mai bine si ca socheaza mult mai mult si atunci mi-am permis sa interpretez un pizzicato bartokian. Cred ca Stravinski s-ar fi bucurat daca ar fi auzit.

G.A.: In seara aceasta am simtit ca violoncelul a fost foarte bine pus in valoare, nu stiu de ce dar parca a dominat cvartetul.
F.P.: Pentru ca in cvartetul de Borodin el este pus in valoare formidabil de catre compozitor prin melodica lui definitorie, dar exista si o alta explicatie. Adrian Berescu avea un stil extrem de subtil, nu se putea pune nimeni cu el, n-aveai cum sa-l ajungi. El se exprima pe instrument de o normalitate iesita din comun in asa fel incat te subjuga prin aceasta sensibilitate si nu aveai nevoie sa demonstrezi nimic celorlalti. Alexandru are un alt tip de personalitate, una dominatoare, el vrea sa-si puna in evidenta expresivitatea debordanta iar in momentul in care il ai alaturi, esti obligat sa faci si tu acelasi lucru, pentru ca daca nu, devii subsidiar ceea ce intr-un cvartet nu se poate.

G.A.: Imi pare a fi un fel de duel...
F.P.: Exact, poate fi numit un fel de duel muzical. Acest lucru nu conduce decat spre un alt fel de interpretare pe care cred ca colegii nostri care ne-au ascultat atata timp in formula veche si acum ne asculta de destula vreme cu Alexandru Tomescu isi dau seama, fiecare in sinea lui, de turnura pe care a luat-o personalitatea Cvartetului Ad Libitum de la venirea lui Alexandru. Sigur s-a schimbat! Eu, impreuna cu Alexandru am cantat si avem si un disc impreuna inregistrat cu dublu concert de Brahms in care se-ntampla acelasi duel: eram la Bucuresti el canta cu vioara Stradivarius, dominand extraordinar si care pe parcursul concertului se upgradeaza, suna din ce in ce mai bine. In cazul in care nu ai si tu un instrument de o valoare cat de cat apropiata nu-ti ramane decat sa apelezi la expresivitate.


"Acum Alexandru Tomescu vine, isi aduce personalitatea lui, noi ne asezonam cu el, el se asezoneaza cu noi si rezulta ceva care este putin diferit ca inainte"


Bogdan Bisoc,
viola
G.A.: Stiu ca inainte aveati un repertoriu de cateva sute de lucrari, avand in vedere ca pana acum i-ati cantat pe Beethoven, Sibelius, Haydn, Stravinski, Borodin, Mozart lucrarile carui compozitor urmeaza a fi interpretate si cum le alegeti?
F.P.: Repertoriul Cvartetului Ad Libitum facut in 25 de ani probabil ca nu-l vom recupera niciodata si din acest motiv nu pot spune ca sunt trist, chiar sunt bucuros. Intr-un repertoriu de aproximativ 300 de lucrari pe care le-am interpretat, probabil ca sunt cel putin 100 pe care dupa ce le-am cantat as fi vrut sa nu le mai cant vreodata. Spre exemplu, Cvartetul Amadeus dupa 30 de ani de activitate isi permiteau sa nu mai cante decat Haydn, Beethoven, Mozart, Schubert si Brahms, ei nu mai cantau Borodin. Isi permiteau sa interpreteze doar lucrarile acestor titani.Pot sa spun ca in urmatorii doi ani vor fi reluate cvartetele de Ravel, Brahms, toate cvartetele de Beethoven, vrem sa refacem integrala cvartetelor de Beethoven, de Mozart, o parte din cvartetele de de Schubert cu „Fata si moartea” care este probabil cea mai frumoasa lucrare ce s-a scris vreodata!

G.A.: In primul nostru interviu, mi-ati spus ca vreti sa reveniti pe scena romaneasca pe usa din fata? Cat de bine s-a intamplat acest lucru?
F.P.: Eu cred ca a fost foarte bine si din punctul de vedere al nostru si din punctul de vedere al muzicienilor, al criticilor si al publicului, adica in aceasta jumatate de an dupa ce am pastrat un moment de cateva luni de reculegere am realizat lucruri in plan mediatic si in plan interpretativ remarcabile, dar in primul rand in media, in a ne face cunoscuti publicului din tara. Noi nu am marsat pe acest lucru in vechea formula pentru ca aveam o oarecare demnitate, mi se pare ca la un moment dat, prost inteleasa de catre noi, aceasta demnitate de a nu te duce sa cersesti si sa te milogesti „dom’le vreau si eu sa cant la Bucuresti”, pentru ca era normal sa cantam la Ateneu, la Sala Radio, dar nu ne chema nimeni. Nu vroiam sa ne bagam in seama, eram cunoscuti in strainatate cantam acolo si, ca atare, eram foarte multumiti. Acum am reusit sa avem acest succes in plan media nu cersind, ci fiind chemati, datorita lui Alexandru Tomescu, care era deja cunoscut in aceasta lume si deodata Cvartetul Ad Libitum a inflorit. Pe usa din fata eu ma refeream in plan interpretativ, al cantatului pur la instrument, eu stiu cel mai bine cat de bine cantam acum, cat de mult am recuperat sau cand vom recupera 100% ceea ce am pierdut. Eu stiu cel mai bine treaba asta, pe care nu o voi spune nimanui. In sufletul meu stiu exact ceea ce se petrece!


G.A.: Exceptand turneul din Olanda pe care l-ati avut in toamna, stiu ca in vara va urma un turneu din acesta prin tari straine, unde ar fi publicul mai pretentios? Mai ales ca si inainte cand traia Adrian Berescu, voi ati avut astfel de turnee in strainatate? 
F.P.: In Olanda, unde am efectuat deja un turneu cu Alexandru si am fost foarte bine primiti. Oamenii nu-si dau seama daca acum noi cantam mai bine sau mai prost decat cu Adrian, nu-si poate da seama nimeni de asta si aici nu ma refer numai la publicul neavizat. Problema lor este daca le place sau nu. Si le-a placut.

G.A.: Sa-nteleg ca nu s-a schimbat cu nimic felul in care cantati inainte cu Adrian Berescu cu cel de acum? 
F.P.: Schimbarea primului violonist intr-un cvartet este cel mai simplu de realizat. Daca ar fi fost vioara a doua, viola sau violoncelul asta ar fi destabilizat intr-un mod dramatic cvartetul, pentru ca acest motor al cvartetului este format din aceste instrumente, in special din vioara a II-a si viola. Daca unul dintre cele doua ar fi inlocuit ar fi teribil de greu de refacut, motorul nu ar mai functiona niciodata, daca nu ai aduce un instrumentist care sa aiba o experienta similara intr-un alt cvartet, nu ai mai putea sa refaci o asemenea perfectiune. Acum Alexandru Tomescu vine, isi aduce personalitatea lui, noi ne asezonam cu el, el se asezoneaza cu noi, rezulta ceva care este putin altfel ca inainte, dar cu aceeasi perfectiune tehnica. Nu vom canta niciodata la fel, asa cum cantam cu Adrian, asa ceva nu se poate! Trebuie sa canti dupa personalitatea primului violonist.


Cel mai greu lucru pentru om, care este o creatie divina, unica, este sa faca doua lucruri identice. De aceea actul de creatie este unic, plus intuitia care te face sa canti intr-un fel creativ. Lasa-ti intuitia sa zboare si canta o data cu ea, spontan, diferit. Aceasta spontaneitate va face ca actul muzical sa fie unic.

Interviul poate fi vizualizat si pe site-ul AltIasi accesand urmatoarea adresa: http://www.altiasi.ro/muzica/cvartetul-ad-libitum-si-cei-trei-menestreli-haydn-stravinski-si-borodin